Dan Dinescu: Patru decenii în Maramureș (III)

Sunt peste 40 de ani între prima fotografie făcută de Dan Dinescu în Maramureș și cea mai recentă din selecția de la finalul materialului de astăzi. O jumătate de viață de om dedicată unei singure regiuni. Exponențială, ce-i drept, și oarecum distinctă față de tabloul genetic al individului din această parte de lume. Dincolo de orice bucătărie și hermeneutică a fotografiei, patru decenii înseamnă în primul rând dragoste, iar această trăsătură se vede foarte bine în imaginile lui Dan Dinescu.

Permanențele

În tot acest răstimp, nu sunt vizibile transformări foarte mari în cadrele sale și pentru că fotograful n-a căutat în mod explicit acest lucru. El este interesat de permanențele Maramureșului, de eternitatea sa. Dan Dinescu rămâne astfel aproape de matca tradițională a locului, de poveștile oamenilor, de chipurile lor, de obiceiurile zonei.

Fotograful caută contactul nemijlocit cu subiecții. Majoritatea celor portretizați privesc direct în aparat, solid așezați în firea lor pentru a mai ști și să pozeze, să fie altceva decât sunt. De aici și naturalețea personajelor închipuite pe peliculă. Portretele sale nu au măști, iar caracterul lor transpare cu ușurință pe chip. E o lume aproape revolută care mai subzistă astăzi doar în comunitățile mici din zonele izolate ale țării.

Schimbări

Chiar dacă schimbările în comunitate nu sunt atât de evidente și atât de rapid preluate față de alte regiuni, pe alocuri modernitatea se strecoară în viața oamenilor. Este cazul imaginii cu femeia care toarce veselă din fuior într-o încăpere eminamente construită și decorată tradițional, dar în care, pe masă, își găsesc locul două simboluri ale timpurilor prezente: un televizor și un telefon mobil.

Vâltoarea din satul Breb a rămas numai în fotografie. Nu de mult dispărută din locul știut, o simplă instalație de industrie țărănească, acționată de apă, înseamnă eliminarea unui segment de spațiu local ce aparținea, în exclusivitate, femeilor. Schimbarea își are rădăcinile în starturile profunde ale locuirii. La horincie, tăria (sau apa) nu se mai păstrează în butoaie sau căzi de lemn, ci în cele de plastic. Iar la măsuriș, proprietarii de turme de oi poartă blugi. Lucrurile par și sunt firești câtă vreme totul intră sub incidența timpului implacabil, neatent la destinele mărunte ale oamenilor.

Imersiune în timp

O caracteristică importantă a artei lui Dan Dinescu este că fotografiile sale au efectul unei coborâri în timp și capătă surprinzătoare determinări proustiene. Dacă la Proust totul pornește de la o cană de ceai și de la o madlenă (prajitură – n.a.) pentru o reîntoarcere fericită în lumea copilăriei, la Dan Dinescu aproape orice imagine declanșează o serie de reverii (in)voluntare despre aroma Maramureșului de odinioară.

Calitatea de imersiune în timp a cadrelor sale te fac să retrăiești trecutul nu ca succesiune cronologică, ci ca durată, precum o curgere, și ca asociere senzorială cu diferite momente ale vieții. Dan Dinescu recuperează trecutul și readuce (in)voluntar în prim-planul conștiinței istoria individuală și colectivă a unui timp și a unui ținut anume.

Culoarea

Față de precedentele două episoade ale trilogiei Maramureșene, în care selecția a inclus doar imagini alb-negru, avem acum doar imagini color. Culoarea la Dan Dinescu este foarte bine strunită, în special în cazul portretelor individuale sau de grup și a peisajelor. Exponențială pentru fotografia de peisaj din zonă este imaginea cu Biserica din Ieud, a cărei siluetă răsare dimineața printre cețuri, deasupra caselor.

Iar portretul de grup surprinzând o familie din Ferești cu membri din mai multe generații și nou-născutul în centrul imaginii aduce cu un veritabil tablou biblic, cu o lumină și o cromatică impecabile. Indiscutabil, culoarea sporește calitățile vizuale ale imaginilor și devine un reper deseori, dirijând atenția în fotografie. Nuanțele, saturația și strălucirea sunt atent controlate, iar acest lucru determină de multe ori construcția cadrului.

Maramureșul lui Dan Dinescu este în același timp o experiență senzorială puternică și un document incontestabil de antropologie culturală. Parcurgerea atentă a imaginilor sale e deopotrivă o bucurie a sufletului, o explorare a sinelui și o provocare a minții.

Dan Ioan Dinescu

• născut în 30 iunie, 1940, București
• studii: Institutul de Construcții (București, 1968); cursuri postuniversitare la Institutul de Teatru și Film (București, 1982-1983)
• expoziții personale în România, Franța, Germania
• cărți publicate: The Wooden Architecture of Maramures (1997), Le Maramures pays du bois (2006), Transylvania (2007), Memoria unui loc – Satul Breb din Maramureș (2008), The discreet charm of Bucharest (2009), Oameni și locuri dragi, Maramureș (2016) etc
• website: http://dandinescu.ro/

 

Discursul vizual

„Peisajul natural cu variațiuni conferite de anotimp, muncile oamenilor pe proprietățile lor, târgurile sătești și oamenii acelor sate dăruite cu biserici de lemn, desăvârșesc imaginea de ansamblu a unei lumi cu propria identitate, care este în schimbare. (…)

Impregnată de taina frumuseții și a simplității, o lume mai trăiește încă în imaginile unui trecut nu foarte îndepărtat și se caută în cele ale prezentului. Firescul momentelor surprinse, al gesturilor și al chipurilor, subtilitatea culorilor materiei vegetale, proaspătă sau fanată, pun accente dominante în discursul vizual. Substanța viului în natură și substanța vieții oamenilor se întrepătrund benefic, înnobilate mereu de lumina schimbătoare”, notează Ana Bârcă în postfața cărții „Oameni și locuri dragi. Maramureș.” (București, 2016). Volumul este dedicat de către Dan Dinescu unui țăran, Vasile Chindriș, supranumit Pătru Vălenariu, „cel care mi-a deschis primul poarta către lumea în care trăia. Datorită lui am cunoscut oameni și locuri de care m-am atașat”.

Imaginile din galeria de mai jos sunt dispuse cronologic, în funcție de anii în care au fost făcute. Prima imagine din selecție este realizată în 1975, ultima din galerie fiind obținută 43 de ani mai târziu, respectiv în 2018. (F.Ș.)