Lumea (in)vizibila a lui Cornel Hlupina

Tributar in mare parte al Formei, potrivit propriilor marturisiri, dar neuitand sa extraga din context intelesuri revelatorii (Omul si Timpul, de exemplu), Cornel Hlupina vine pe Mondorama cu un portofoliu incluzand unele dintre cele mai reprezentative imagini de strada ale sale. Candide, neplanificate, naturale. Daca ar fi sa alcatuim un portret rezumativ si extrem de concis al sau, am putea spune: fotograf discret si asezat, foarte aproape de fotografia de strada autentica; un clasic. La fotograful bucurestean, forma nu schimba, prin sine, o realitate, ci doar o intareste. N-o falsifica si nici n-o altereaza, ci o intensifica. I se asociaza natural fondului si capata organicitate.

Omul este epicentrul in jurul caruia se intretes toate povestile strazii la Cornel Hlupina. De la el se raspandesc, ca-ntr-o veritabila panza de paianjen, toate firele naratiunii. Iar naratiunea pune intotdeauna individul in context cu timpul sau. Fotograful coboara in cotidian si se bazeaza structural pe evenimentele strazii, pe aleatoriu; nu apasa prea mult pe sentimentalism si metafora. Imaginea evolueaza de la subiectiv la obiectiv, de la individual la general, iar vocea narativa se obiectiveaza treptat. Foloseste juxtapunerile, dar nu abuzeaza nicio clipa de ele; evita sagetile si indicatoarele stradale caci, majoritatea, sunt artificiale si goale de continut si nu te duc decat arareori dincolo de recunoasterea lor vizuala. Se fereste si de portretele a caror intensitate trebuie mai apoi adaugata in Photoshop. Personajele sale sunt oameni obisnuiti pe langa care treci in fiecare zi; conjunctura in care acestea sunt surprinse, in schimb, e cea care declanseaza povestea.

Pentru Cornel Hlupina, marea provocare ramane selectarea si extragerea neobisnuitului, nevazutului, din lumea cotidiana, prozaica, a locului comun. „Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul”, cum spunea Oscar Wilde.

 

Cornel Hlupina

• nascut in 18 iulie, 1965, Constanta
• locuieste in Jilava, Ilfov
• membru marcant al PhotoTeam din 2011
• co-autor al albumului „Un cincinal pe strada” (2017)
• pagina Fb: https://www.facebook.com/hlupina.cornel

 

• Mondorama: Ai inceput sa faci fotografie pe la mijlocul anilor ’80, apoi a urmat o pauza de doua decenii. Ne poti povesti putin despre perioada aceea si revenirea ta?
• Cornel Hlupina: Inceputul a fost in 1986, cu un aparat defect pe care l-am schimbat abia dupa vreo zece filme. Imi propusesem de la bun inceput sa fac fotografii „artistice”, pentru a participa la concursuri. Am deprins cu greu ce insemna asta, din carti semnate de Hanu, Iarovici sau Feininger sau din arhiva de albume si fotografii din strada Brezoianu, Bucuresti, de la sediul AAFR-ului acelor vremuri. Dupa un stagiu de sase luni ca fotoreporter la doua ziare din Capitala, in 1992 am pus aparatul in cui, folosindu-l pentru multa vreme doar de cateva ori pe an. Abia in 2010, entuziasmul celor de la Asociatia „Bucurestiul meu drag”, care invadau strazile cu aparatele lor fotografice, m-a facut sa revin.

 

„Studioul” din strada

• M: Ce te-a atras intai la fotografia de strada?
• H.: In studio trebuie sa muncesti ca sa-ti creezi decorul, ambianta. Afara, fiecare coltisor de strada constituie o noua scena in care, daca ai rabdare, apar si personajele, cu povestile lor cu tot.

 

• M: Cand te afli pe strada, te preocupa mai mult cotinutul/ideea/mesajul sau forma/compozitia/estetica? Preferi vreuna dintre ele in dauna celeilalte?
• H.: Sunt situatii cand ai suficient timp sa te gandesti la cele doua aspecte si asezarea elementelor din cadru iti permite sa le compui multumitor. Chiar daca pozitia fata de subiect nu-ti ingaduie incadrarea ideala, preferabil este sa declansezi pentru ca scena respectiva se va consuma si peste o secunda ea nu va mai spune acelasi lucru. Eu sunt, probabil, preocupat in exces de forma, nu mi-e indiferent aspectul histogramei sau pozitia si luminozitatea elementelor, decupez din cadrul original, redresez micile distorsiuni geometrice, dar as fi preferat sa fiu mai atent la sensurile si conotatiile detaliilor parcurse pe strada cu privirea.

 

• M: Te bazezi mai mult pe instinct cand fotografiezi sau ai un plan dinainte stabilit si incerci sa-l respecti?
• H.: Si una si alta, uneori revin in locuri interesante, unde decorul ar fi avut nevoie de inca ceva, o silueta, un obiect uitat, in speranta ca ele vor fi aparut. Mai placut este insa cand reusesc sa anticipez ca ceva se va intampla cu personajele cu care ma voi intersecta, un gest, o miscare, sa reusesc sa incadrez si sa declansez in acea fractiune de timp dupa care vor reveni la postura banala de simpli trecatori.

 

Libertatea de a fotografia, in pericol

• M: Din cadrele tale nu lipseste niciodata omul. In jurul lui e construit tot esafodajul fotografiei tale de strada. Ce aduce personajul uman in imaginile tale? Cum te relationezi vizavi de el?
• H.: Un fotograf dintr-o mai veche generatie spunea ca el nu declanseaza daca in cadru nu misca nimic. Probabil mi-am asumat aceasta pozitie inca de la inceput. Aspectul personajului, distanta fata de el, atitudinea sa, iti sugereaza o poveste. Ea va fi transmisa mai departe prin fotografie fara a avea pretentia ca este cea adevarata. Este vorba despre empatie, toti trecatorii pe care-i intalnesti iti sunt prieteni, crezi ca stii cine si ce sunt. Daca ai avea timp ai sta de vorba cu fiecare ca sa-ti confirme, sa afli mai multe. Dar trebuie sa treci mai departe.

 

• M: Ce se fotografiaza si ce nu se fotografiaza pe strada? Exista norme de moralitate in fotografia de strada? Cat le respectam? Pana unde putem merge cand fotografiem oamenii? Avem limite, granite? Tu cum procedezi?
• H.: Ar trebui sa se poata fotografia orice, atata vreme cat rezultatul este unul consistent, generos, ca idee si forma. Dar exista deja legi privind protectia imaginii minorilor sau a individului in general, in unele tari, din fericire ele pot eludate fie cu acordul tacit al personajelor, fie prin ignorarea lui. Putem fotografia de sub nasul oamenilor, fara vizare, sau vizare pe ecran rabatabil, care sa ne disimuleze gestul, esential fiind ca imaginile realizate sa nu-i dezavantajeze, sa nu-i puna intr-o lumina defavorabila. Cu atatea presiuni, evident ca ezit sa mai fotografiez copii, oameni in suferinta, cersetori, politisti, jandarmi, dar uneori dau asa de bine in cadru incat trebuie sa mai fac si exceptii.

 

• M: Multi spun ca fotografia alb-negru e depasita, ca ar fi mai putin reala si mai putin expresiva decat cea color. Tu de ce o mai practici? Ce te atrage la ea?
• H.: Se produc din nou discuri de vinyl. De pe ele muzica suna altfel, au acel fasait, acel sunet al vremurilor de demult. Fotografia alb-negru are si ea un soi de magie, ea te conduce mai repede, grafic, catre mesajul scontat. Dimpotriva mie imi pare mai expresiva decat cea color, dar eu sunt un conservator, sunt tributar anilor de inceput si, nu in cele din urma, nu dispun de un aparat care sa-mi redea multumitor culorile in orice situatie.

 

Magia fotografiei pe film

• M: Sunt anumite subiecte in fotografia de strada care se preteaza mai bine la alb-negru decat la color?
• H.: Pentru mine alegerea tine mai rar de subiect, mai des de aspectul cadrului. Sunt cadre pe care le imaginez de la inceput alb-negru, altele pe care le fotografiez pentru culoare. Spre deosebire de perioada de inceput, cand foloseam filme alb-negru si, eventual, filtru portocaliu sau rosu pentru marirea contrastului, acum fotografiez color si decizia se amana uneori pana in faza deschiderii imaginilor in programul de editare.

 

• M: Care sunt beneficiile (sau dezavantajele) unui fotograf care face parte dintr-un grup ca PhotoTeam?
• H.: PhotoTeam reuneste in prezent sase oameni, cu ocupatii diferite, ce se angajeaza sa faca o dare de seama lunara asupra rezultatelor preumblarilor lor fotografice stradale. Acest soi de bilant contabil te stimuleaza sa fii tot timpul cu ochii larg deschisi, sa identifici scenele cu potential real si sa le exploatezi, dar iti marcheaza ritmic trecerea timpului, care ar fi putut, poate, fi folosit altfel la nivel personal.

 

• M: Ce ti-ar place sa ia privitorul din fotografile tale? Cu ce sa ramana la intoarcerea acasa?
• H.: Ehe, cand au inceput sa-mi iasa primele poze „artistice”, lucram clasic, cu aparat de marit, plimband hartia prin tavile cu substante. Momentul acela cand imaginea incepea sa se reveleze era cu adevarat magic. Dupa ce o fixam, o puneam la uscat si nu ma mai saturam sa ma uit la ea. Apoi, la primele expozitii, imi doream ca si privitorul sa adaste un timp si sa ghiceasca acel „ceva” care m-a facut sa declansez, ori sa gaseasca propria poveste in fotografia agatata pe simeza.

 

Sfaturi pentru sine insusi

• M: Care ar fi sfaturile pe care ti le-ai da tie insuti daca ai incepe din nou sa faci fotografie de strada?
• H.: Mi-as impune sa aloc cat mai mult timp lecturilor de gen, vizionarilor de portofolii, expozitii, iesirilor pe strada. Sa nu-mi fac o ocupatie din a schimba aparatele foto, ci din a-l cunoaste bine si folosi cat mai des pe cel pe care-l am. Sa anticipez setarile necesare aparatului conform cu situatia de care te apropii, viteza sau profunzime ridicata, viteza mica ori profunzime zero. Sa insist, sa nu renunt usor in fata unui subiect, chiar daca pare greu de abordat. Sa nu-mi imaginez reactii negative din partea oamenilor ci sa-i fotografiez fara preaviz, adresandu-le multumiri, dialogand, daca am fost observat. Sa invat cum se prelucreaza o imagine, sa nu-mi fie indiferent cum imi prezint imaginile publicului.

 

• M: E vreo intrebare care nu ti s-a pus niciodata si ai fi vrut sa-ti fie pusa?
• H.: Imagini individuale sau proiecte (de strada)? Aceasta ar mai fi o intrebare, la care ma gandesc cateodata. Iti procura o stare speciala lucrul la un proiect: ideea, fotografierea intinsa in timp, o munca grea si al carei rezultat nu se vede imediat ca in cazul imaginilor individuale, ci prinde contur abia cand faci selectia, insiruirea imaginilor, textul, prezentarea. Inca nu am gasit un subiect pe care sa-l pot fotografia de fiecare data in alta localitate, pe unde ma poarta activitatea zilnica, dar sper ca voi gasi, intr-o buna zi, unul care-mi va placea. (F.S.)