Dan Dinescu: Actul supremei iubiri (II)

Partea a doua a trilogiei despre Maramureș a lui Dan Dinescu include fotografii realizate în perioada 1990 – 2003. Structural și ideatic, ele nu diferă de cele făcute între anii 1975 – 1989, rămânând în parametrii cunoscuți. Avem aceeași fotografie umanistă centrată pe om și relația lui cu mediul înconjurător și cu vremurile încă supuse riturilor vechi. Timpul pare să mai aibă răbdare cu oamenii. Ici și colo însă amănunte aproape neobservabile vin să confirme că lumea maramureșeană a intrat într-un proces lent, dar ireversibil de schimbare: în loc de opinci zărim încălțăminte potrivit noilor conjuncturi. Lumea modernă a trecut de pragul ușii, dar rânduielile de bază ale locului sunt încă neatinse. Minunată rămâne în acest sens sinusoida turmei de oi care-și urmează loial stăpânul printre coline. Sau semănătorul cu traista agățată pe umăr, care împrăștie semințele cu mâna.

Pentru partea a doua a proiectului despre Maramureșul lui Dan Dinescu am ales ca formă de prezentare interviul clasic. Am optat pentru o mărturie vie, în cuvintele autorului, a felului în care a trăit acesta documentarea pe parcursul deceniilor de peregrinări în zonă. Dar și pentru o oarecare diversificare a modalității de expunere a proiectului, radical diferită față de prezentarea anterioară. Am păstrat exact cuvintele fotografului, nesupunând textul la nicio redactare pentru simplul fapt că nu e nevoie. Așa am descoperit în Dan Dinescu și un foarte bun mânuitor al cuvintelor, nu doar al aparatului foto. Interviul are cursivitate, ritm și emoție și vorbește despre un om a cărui demnitate, decență, pasiune, empatie, valoare ar trebui să devină ținte de urmat.

 

Dan Ioan Dinescu

• născut în 30 iunie, 1940, București
• studii: Institutul de Construcții (București, 1968); cursuri postuniversitare la Institutul de Teatru și Film (București, 1982-1983)
• expoziții personale în România, Franța, Germania
• cărți publicate: The Wooden Architecture of Maramures (1997), Le Maramures pays du bois (2006), Transylvania (2007), Memoria unui loc – Satul Breb din Maramureș (2008), The discreet charm of Bucharest (2009), Oameni și locuri dragi, Maramureș (2016) etc
• website: http://dandinescu.ro/

 

Cioplitorul de cruci

• Mondorama: Care a fost primul contact cu Maramureșul și primele impresii? Cum ați ajuns acolo?

 

• Dan Dinescu.: Am ajuns prima dată în Maramureșul istoric în anul 1975. Bisericile de lemn și gospodăriile cu porți înalte, cioplite, păreau să fi dăruit faima acelor locuri, așa încât știu că am fost curios să le văd. Am plecat într-acolo cu trenul, bineînțeles, iar de la Sighetul Marmației am pornit-o pe jos, urmând șoseaua croită de-a lungul văii celei mai largi, valea râului Iza. M-am oprit în satul Ieud deoarece cei 44 de km parcurși și înserarea mă grăbeau să caut o gazdă. Am găsit repede o familie care m-a primit. Bărbatul era miner la Cavnic. Se numea Sas și avea o familie numeroasă. M-au culcat într-o construcție separată de cea a casei.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, Biserica din Șes, 1993.

  M-am trezit dimineața cu niște copii care căutau joacă, deschizând un sertar al mesei. I-am văzut umblând cu niște bani și i-am spus tatălui, la care acesta mi-a răspuns: „Dă-i în sărăcie că nu-i mâncă”. Erau banii proveniți din vânzarea recentă a unei vaci. Foarte sociabilă și blândă în același timp, gazda mi-a recomandat să mă duc la un vecin al său, un bărbat mai în vârstă, care cioplește cruci pentru morminte. Mi-a spus numele și „porecla” (de fapt, era un supranume). Așa m-am împrietenit cu uncheașul Vasile Chindriș, cunoscut mai degrabă sub numele de „Pătru a Vălenariului”, căci Chindriș erau mulți în sat, cum am aflat direct în următorii ani. Vălenariu, un strămoș al său, era mai viu în memoria sătenilor. Astfel, vreme de 14 ani, uncheașul Pătru și mătușa Ileană, soția sa, au lăsat deschisă ușa casei lor pentru mine și pentru prietenii mei.

 

• M: Este Maramureșul o proiecție ideatică a copilăriei d-voastră, cu vacanțele petrecute în satul bunicilor din Argeș, când umblați desculț, vă scăldați în pârâu și dormeați în fân? Cât din aceste experiențe / trăiri v-au apropiat de Maramureș?

 

• D. D.: La București locuiam cu părinții mei într-un apartament foarte mic, așa încât vacanța copilăriei la bunicii de la țară, mă umplea de bucurie: aveam spațiu, aveam dealuri, grădini, vedeam animalele, le simțeam mișcările. Aveam libertatea de a face ce voiam, ce-mi trecea prin cap. Student fiind mai mergeam în excursii pe munte, cu colegii.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1991.

  Cu siguranță, având pasiunea pentru fotografie m-am apropiat ușor de Maramureș, dar am simțit, pe măsură ce mergeam acolo din nou și din nou, că lumea aceea se cere descoperită de mine într-un fel propriu și prin fotografie am simțit că e o lume care trebuie arătată și altora ca să se bucure. Implicarea afectivă prin fotografie, într-o lume în a cărei cunoaștere am stăruit, am recunoscut-o, la un moment dat, ca parte a ceea ce numim empatie.

 

În casele oamenilor

• M: Ați fotografiat în aproape toate zonele istorice ale României: Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Transilvania. Dincolo de specificul pe care în general îl știm, ce are Maramureșul deosebit față de toate celelalte? Care sunt observațiile d-voastră?

 

• D. D.: Lucrând numai ca fotograf, am făcut fotografii pentru cei care mă angajaseră în instituțiile  respective: România Pitorească, Muzeul Național al Țăranului Român, Editura Humanitas. Astfel, am călătorit în toată țara, cu excepția unor locuri în care am dorit să ajung în timpul vacanțelor proprii. Fotografiam ceea ce mi se cerea ca fiind necesar pentru tema fixată. Dacă reperam un subiect care mă interesa, făceam o fotografie cu aparatul propriu.  Și așa, portofoliul meu de imagini nu ilustrează exclusiv Maramureșul.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, semănător, 1993.

  În Maramureș s-a întâmplat însă ceva. Nu mă interesa numai ceea ce am fotografiat mulți ani la Șirnea, lângă Brașov. Mă refer la fotografia de peisaj realizată acolo. Peisajul cu dealuri minunate, în anotimpuri și lumini variate, punctat de o siluetă umană sau o casă eventual, devenise leitmotivul pasiunii mele. În Maramureș, datorită gazdei mele care era o persoană mai mult decât sociabilă, cu înțelegerea lumii reale în care trăia, cu lecturi variate ce-i animau calitatea sa de autodidact și cu principiile respectului pentru valorile familiei și ale comunității, m-am bucurat de privilegiul de a intra în casele oamenilor, care oricum erau de o ospitalitate fără margini.

  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1992.

  Am început să le înțeleg graiul, să le ascult poveștile vieților lor, să mă bucur de naturalețea cu care mi se adresau. Am împărtășit ușor prietenia oamenilor. Ne revedeam în fiecare an și reluam întâlnirile povestind. Mă considerau unul de-ai lor. Copiii, pe care-i fotografiasem micuți de tot, apoi ceva mai măricei, mergeau la școală, se maturizau, întemeiau familii la rândul lor, iar noi îmbătrâneam.

  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1993.

  Îmi amintesc de întâlnirea din anul 1991 cu Claude Macherel, etnolog și fotograf francez, cu experiență de cercetare și organizare de expoziții europene de referință, care venise în România, la Muzeul Țăranului Român. A fost condus și în subsolul clădirii unde, împreună cu un coleg, împărțeam spațiul de activitate. A văzut acolo fotografii alb – negru care reprezentaseră materialul pentru o expoziție despre Maramureș. Un an mai târziu am mers împreună la Ieud și în alte sate. Am rămas cu el o săptămână în casa unchiașului Pătru a Vălenariului, bucurându-se că a întâlnit țărani care trăiau în contra-timp, în ritmul vieții ancestrale.

 

Ritmul naturii vs ritmul Occidentului

• M: Fotografiați de peste patru decenii această zonă, ați trecut de la fotografia alb-negru la cea color. Cum s-a schimbat Maramureșul în tot acest timp? S-au schimbat locurile mai mult sau oamenii? Ce a rămas la fel ca acum 40 de ani?

 

• D. D.: Între 1975-2006 fotografiile au fost făcute pe peliculă alb – negru și, în mai mică măsură, am folosit și peliculă negativ color. S-au schimbat și locurile și oamenii, dar în feluri și măsuri diferite. Mai regăsești frânturi de peisaj, de case și grajduri, de haine, de activități, de gesturi, de vorbe vechi, de viață religioasă veche, de saluturi vechi, oameni vârstnici cu felul lor de a trăi și crede, cu vorba lor, cu viața purtată ce și-a lăsat urmele pe mâini și pe chipuri, și mai ales cu păstrarea cât trăiesc, a valorilor cardinale de viață.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1993.

  Bisericile de lemn mai există acolo în cea mai bună stare, căci au avut noroc cu investițiile pentru restaurarea de arhitectură și pictură interioară și înscrierea lor pe Lista Patrimoniului Mondial.

 

• M: Ați documentat Maramureșul mai mult prin prisma oamenilor și mai puțin ca un teritoriu etnografic complex, în care se inventariază totul foarte atent. E o societate care trăiește încă în ritmul naturii. Cum au făcut față personajele d-voastre schimbărilor rapide ale vieții din ultimele două decenii?

 

• D. D.: Generațiile vârstnice mai trăiesc în ritmul naturii. Le-au ajutat în continuare pe cele tinere: în grija pentru nepoți, în ridicarea caselor noi, le-au fost alături în planurile de viață, dar au continuat să trăiască așa cum apucaseră, după regulile tradiției. Lucrau pământul în condiții destul de grele (terenurile aflate în proprietate sunt uneori risipite), creșteau animale, creșteau porci – o fac și acum. Le place să aibă copiii acasă de Sărbători, unii merg cu ei la oraș, unde trăiesc, sau în altă țară, unde muncesc de o vreme. Copiii lor, generațiile anilor ’80, s-au adaptat destul de bine schimbărilor, cel puțin în aparență. Ei nu-și pun prea multe întrebări. Sigur, această opinie personală nu reflectă nuanțat efectele unor schimbări rapide și dure.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1992.

  Însăși migrarea pentru muncă, care s-a transformat în emigrare, într-o existență continuată în altă cultură, a marcat toate comportamentele individuale. Cei mai mulți au plecat în țările Europei Occidentale unde muncesc de ani buni, fiind acum la vârsta maturității. Și-au întemeiat familii, iar unii dintre copiii lor nu mai au gând să se întoarcă, cu precădere cei care studiază mai mult și vor să trăiască o altă viață, definită de carieră. Și-au făcut case în România, se căsătoresc în România și pleacă apoi din nou la depărtare. De câte ori se întâlnesc cu părinții/ bunicii, câți mai trăiesc, îi mustră că muncesc prea mult pământul și că se ocupă de aceleași activități pe care le-au practicat și strămoșii lor, dar fără a folosi cuiva. Este calificată ca o muncă zadarnică.

  

  © Dan Dinescu, Ieud, colind, 1992.

  Presupun că întoarcerea înapoi, în România, se va întâmpla la anii de pensie pentru cei mai mulți. Noi cunoaștem aceste lucruri din rarele întâlniri directe cu ei și din scurtele apeluri telefonice și fotografii postate pe Facebook.

 

Breb – memoria unui loc

• M: Ați dedicat un album întreg unui singur sat, Breb. Ce a justificat această decizie?

 

• D. D.: Vreau să spun că din anul 1986 nu am mai călătorit în Maramureș singur, ori, din când în când, în varianta asocierii cu prietenii pasionați de fotografie. Am întâlnit-o pe Ana, care are o profesie conexă, într-un fel, fotografiei. Ea a devenit partenerul ideal și, mai târziu, coautor la cărțile pe care le-am construit împreună. Ideea de a ne schimba locul – gazdă pentru venirile anuale în Maramureș ne-a fost sugerată de oprirea de câteva zile petrecută la Budești, sat la trei km de Breb.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, 2000.

  Cu această ocazie ni s-a arătat Breb-ul de deasupra, din drumul principal, o așezare străjuită de creste montane, fragmentată vizibil de conturul văii și de vegetație. Acest lucru se întâmpla în primăvara anului 1996. Am coborât, dând rapid o raită și încercând să ajungem la biserica de lemn, dar n-am reușit atunci, ci abia peste 10 ani, într-o primăvară cu meri înfloriți. În anul 2007 ne-am dus de două ori la Breb, un sat în care se mai păstrau încă multe și solide dovezi identitare ale vieții țărănești.

  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1992.

  Satul Ieud se schimbase foarte mult. Fără îndoială că și în Breb se petrecuseră transformări, dar este un sat mic și cu resurse mai reduse spre a fi permis anularea în ritm rapid a valorilor autentice. Asta am văzut și simțit atunci. Tot în acei ani ne-au cucerit și oamenii pe care i-am cunoscut pe rând și despre care ceream vești gazdei noastre, prin telefon, în lungul răstimp al anului. Când am ajuns la Breb, lucram cu un aparat digital. Am obținut multe imagini, dar selecția a fost complicată. Am plănuit cartea după puține călătorii acolo, iar ideea a fost susținută de două împrejurări. Ana lucra la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, iar propunerea muzeului pentru editare a fost susținută financiar de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Volumul a apărut sub egida acestui muzeu.

  

  © Dan Dinescu, Târg la Bogdan Vodă, 2000.

  La Breb puțini oameni s-au stabilit pentru ani în străinătate. Mulți locuitori de acolo au experiența muncii sezoniere, dar se întorc și se văd efectele câștigurilor în construcțiile cu destinație turistică. Aici, demersul inițial al unor cetățeni străini (englezi) de a crea posibilități pentru turismul rural într-o natură mai puțin poluată, nu numai climatic, a fost stimulativ. În câțiva ani s-au înmulțit pensiunile și fenomenul se extinde peste măsură, cu riscurile subînțelese. Discreta carte despre memoria acelui loc păstrează rolul unei recuperări necesare, căutată poate într-o zi.

 

  „Cerul și pământul…”

• M: La ce credeți că se referea fotograful japonez Mya Kosei când a numit Maramureșul drept „Axis Mundi”?

 

• D. D.: Pe Myia Kosei l-am întâlnit de câteva ori, dar nu l-am cunoscut îndeaproape. Știam că este un împătimit fotograf al Maramureșului, circulând în toate ținuturile județului. Nu este imposibil să ajungi la ideea că aici, în nordul extrem al României, legătura simbolică între pământ și cer are o istorie considerabilă, argumentată de cutume și simboluri, identificate în folclor.
  

  © Dan Dinescu, Budești-Susani, 1996.

  Vorba unui fragment de colind religios: „ …cerul și pământul… ” Uneori îmi spuneam, spre a mă îndemna să merg mai des în Maramureș: „Poate un japonez să vină de la o așa de mare distanță, ca să umble, să cunoască și să fotografieze satele din Maramureș, iar eu nu sunt capabil să vin de la București?”

 

• M: Există vreo diferență între Maramureșul alb-negru pe film și cel color, pe digital? Care imagini le simțiți mai aproape?

 

• D. D.: Pe acelea care sunt mai departe în timp. Un argument în plus, legăturile stabilite cu mulți oameni de acolo s-au dovedit a fi mai trainice în timp. De fiecare dată când caut, reiau imagini și mă uit la acele fotografii cu emoție.

 

Vedem ceea ce suntem

• M: Considerați imaginile făcute în Maramureș ca „un act de iubire”. Dar și în celelalte proiecte ale d-voastră se simte aceeași stare. Ați fotografiat întotdeauna întâi cu sufletul. Să fie fotografia mai mult despre inimă decât despre orice altceva? Cum trebuie să ne raportăm la lume atunci când apăsăm pe declanșator?

 

• D. D.: Trecerea de la fotografia analogică la cea digitală s-a produs cu mici ezitări; nu credeam că noua tehnologie mă va face … mai fericit. Domnul Florin Andreescu, cu perseverență și tact, m-a convins în 2006 să-mi cumpăr un computer și un aparat digital. O vreme am folosit ambele procedee de fotografiere. Fotografia făcută în Maramureș este „actul supremei iubiri”, al celei definitive.
  

  © Dan Dinescu, Moisei, 1991.

  Citindu-l pe Andrei Pleșu am înțeles mai bine valabilitatea celor câteva cuvinte: „nu vedem ce vedem, vedem ceea ce suntem”. Și principiul acesta se aplică  tuturor simțurilor pe care omul le deține din naștere, dar modelate de educație și experiență. Din volumul „Pitoresc și melancolie” am notat câteva citate care îmi limpezesc adesea impulsurile personale de a prefera anumite subiecte, de a reda atmosfera unor spații care concentrează detalii semnificative, de a declanșa la vederea unor chipuri cu expresii cum n-am mai întâlnit și de care îmi amintesc, cu bucuria de a descoperi încă ceva, de câte ori privesc imaginile.

  

  © Dan Dinescu, Poienile Izei, 1997.

  „…să căutăm natura nu în spațiul exterior, ci în timpul nostru lăuntric; și fiecare privire îndreptată spre ea să aibă tensiunea penetrantă a așteptării unui miracol.” „Intuiția ei nu poate sta decât la capătul efortului zilnic și nespectaculos de a o recupera ca pe o amintire personală, ca pe o străveche vacanță a bătrâneții noastre premature”. Simplu spus, imaginile pe care le obțin prin fotografiere parcă dospesc în interiorul sentimentelor care mă traversează și totul poartă amprenta timpului lăuntric.

 

Parizer la grătar

• M: Povestiți-ne, vă rog, o întâmplare petrecută în Maramureș care v-a marcat profund.

 

• D. D.: În 1988, prin octombrie, am plecat cu un autobuz, de la Ieud până la Bârsana, cu planul de a ne opri dimineața, foarte devreme, într-un loc de unde se poate vedea o panoramă a câtorva sate, iar mai aproape sunt parcele cu culturi de porumb și dovleac. Era belvederea noastră știută. Am fotografiat acolo și am continuat drumul pe jos, cu opriri la Văleni, în sat, apoi pe valea Cosăului, traversând satele cu biserici, vâltori, mori de apă; vorbeam cu oamenii, fotografiam, ziua creștea dar nu era una de vară și timpul a trecut.
  

  © Dan Dinescu, Ieud, 1992.

  Am întâlnit un cioban cu oile după el care ne-a poftit la o mămăligă cu brânză, dar noi aveam o ultimă țintă, Ocna Șugatag. Am colindat așa vreo 30 de km și eram foarte înfometați. Ne-am oprit, în sfârșit, la Centrul de tratament balnear cu ape sărate de la Ocna Șugatag, cu gândul la restaurant. Am întrebat ce aveau de oferit și ni s-a răspuns scurt, cu o singură variantă: „parizer la grătar”. Am mâncat cu mare plăcere, avea un gust … Nu contează ce mănânci, ci contează starea emoțională și, aș adăuga, contează cu cine stai la masă. (a consemnat F.Ș.)