În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 se stingea din viață unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române, formator de limbă și inovator poetic. Făcea parte din categoria rară a geniilor și avea doar 50 de ani. Propus și nominalizat de două ori (1979, 1980), potrivit mai multor surse credibile, la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita Stănescu (1933 – 1983) și-a trăit viața cât se poate de boem și cu o intensitate cum niciun alt scriitor român n-o făcuse până la el. La împlinirea vârstei de 50 de ani este sărbătorit la nivel național. Dar este deja și măcinat de boală.
Acesta e contextul în care Alfredo Padrón, un tânăr venit din Venezuela să studieze Cinematografie în România îl întâlnește pe Nichita. Acasă la marele poet, în apartamentul de nici 50 de metri pătrați din Piața Amzei. Este iunie 1982 si este cald în București, iar în modestul său apartament în care putea intra oricine, la orice oră, chiar și pentru faptul că ușa n-avea clanță deseori, se înghesuie o grămadă de lume: echipa de filmare, Dora, tânăra și ultima lui soție, Mirela Vasilescu, sora acesteia, pe care Nichita o va înfia cu acte în regulă în același an, Anca Szönyi, sora actriței Julieta Szönyi, prieteni veniți în vizită.
Deși venise pentru un interviu filmat, Alfredo Padrón face și câteva fotografii, ca un fel de ”making-off” al acelor momente, surprinzându-l pe Nichita în scene rar văzute de către publicul din România. Se admite că aceste fotografii sunt ultimele făcute poetului în casa sa și ultimele realizate în viață. De altele, cel puțin până astăzi, nu se știe. Dacă există, au rămas rătăcite prin sertarele prietenilor săi sau autorităților vremii. Imaginile oferă detalii edificatoare despre condițiile modeste în care trăia cel mai mare poet român al momentului, dar și indicii despre necruțătoarea sa boală, vizibilă în buzele crăpate ale lui Nichita, semn al deselor sângerări de pe urma suferinței. La acea vreme, nimeni nu știa că aceste ultime fotografii făcute marelui poet vor intra în istorie și vor dobândi cu timpul o valoare documentară inestimabilă.
Galeria de imagini de la finalul materialului include cadre cu echipa de filmare și cu câțiva prieteni aflați în vizită la Nichita Stănescu în acea zi. Au fost păstrate în selecție pentru exactitatea clipei istorice la un moment dat, dar și pentru detaliile pe care pot să le aducă atunci când vine vorba despre interiorul apartamentului în care locuia poetul. La 38 de ani distanță, Alfredo Padrón ne istorisește firul evenimentelor acelei zile de vară bucureșteană. Așa cum a văzut-o și simțit-o el, obișnuită pentru omul de rând, dar suficientă pentru a intra în eternitate. (F.Ș.)
Alfredo Padrón
- născut în 1957, Cumaná (Venezuela)
- studii: IATC ”Ion Luca Caragiale” (1977 – 1982), București
- specializare în domeniul fotografiei, la Florența (Italia)
- profesor universitar (fotografie) la INTEC (Institutul Tehnologic) și CHAVÓN (Școala Internațională de Design) din Santo Domingo (Republica Dominicană)
- pagină Facebook: https://www.facebook.com/alfredopbfotografo/
- pagină Instagram: https://www.instagram.com/apbuona/?hl=es-la
”Pentru lucrarea de diplomă la IATC, studenții de la secțiile Regie și Operatorie, trebuiau să formeze o echipă pentru a realiza un film. Guzina Branislav, student născut în Muntenegru, mi-a cerut să lucrăm împreună la adaptarea unei nuvele scurte a lui Jorge Luis Borges: “Aleph”.
Întâlnirea
Întâi a fost greu să obținem aprobarea școlii, căci le era teamă mereu de posibile subtilități politice ale scenariului, iar apoi actorul pe care l-am ales, regizorul român Andrei Blaier, ne-a spus în ultimul minut că nu mai poate colabora cu noi. Rămași fără subiect, școala ne-a silit să alegem repede un alt scenariu, pentru că astfel riscăm să repetăm anul. Prietenul meu Branislav îl cunoștea pe poetul Patrel Berceanu, pe vremea aceea student la Literatură, cred, și a avut ideea să facem un interviu cu marele poet Nichita Stănescu. Acesta a acceptat propunerea noastră, școala a fost mulțumită și totul a ieșit bine.
© Alfredo Padrón. Patrel Berceanu își pregătește ordinea întrebărilor pentru interviul cu marele poet, înainte să înceapă filmarea.
Ne-am întâlnit cu Nichita pentru prima oară la studiourile noastre din Calea Rahovei, dar până la urmă s-a hotărât ca filmarea să se facă la el acasă. Când m-au prezentat, m-a strâns mâna și mi-a spus «Alfredo, tu și cu mine o să fim cei mai buni prieteni din lume pentru că după filmare ai să pleci la tine în țară și nu o să ne mai vedem; deci, ne vom aminti doar de lucrurile frumoase petrecute între noi, cum fac adesea prietenii îndepărtați». Și pot mărturisi cu mâna pe inimă că a avut absolută dreptate.
Filmarea
Filmarea s-a desfășurat într-o ambianță absolut relaxată, în care se respira admirarea pe care o simțeam cu toții față de marele poet. În momentele de pauză, Nichita ne povestea amănunte de pe vremea când a fost propus pentru Premiul Nobel și toate eforturile pe care le făcea Ceaușescu pentru a-l împiedica să-l obțină. Căci Ceaușescu era obsedat să i se dea Premiul Nobel pentru Pace și nu putea permite ca un alt român să-l câștige înaintea lui.
© Alfredo Padrón. Dora, soția lui Nichita Stănescu, cu care s-a căsătorit în iulie 1982.
Alteori, Nichita ne scria câte-o poezie fiecăruia dintre membrii echipei de filmare, Dorei, tinerei sale neveste, și Mirelei, sora cea mica a Dorei. Nichita recita pur și simplu și Dora așternea poezia pe hârtie, iar la urmă poetul semna: «Nichita, azi».
Poezia
Îmi aduc aminte și astăzi de începutul poeziei pe care mi-a dăruit-o Nichita; am și avut-o pe hârtie până nu demult, dar dintr-un mare necaz am rătăcit-o: “Alfredo, văzându-te cum esti / atât de suav și mult copilăros / mi-am amintit de câinele din mine ce roade-un os /Și de dulăul de Saturn, cel inelat și taciturn… / Aprind un foc și dau cu fum peste mormântul meu dement / și rog iarna ca să vie / murindu-ne rânjind să ne reînvie”.
© Alfredo Padrón. Nichita Stănescu si Anca Szönyi, sora actriței Julieta Szönyi.
Deși nu eram în situație de fotografiat ci de filmat, am profitat de ocazie ca să fac câteva poze, ca un fel de «behind scenes» pentru că nu aveam posibilitatea să plec cu filmul sub braț la mine în țară, dar măcar o amintire a acelor momente minunate am vrut să am.
© Alfredo Padrón. Nichita Stănescu stă de vorbă cu ”Brana”, așa cum îi plăcea să-l cheme pe Guzina Branislav.
Cel mai recent ne-a părăsit «Brana» cum îi spunea Nichita lui Branislav; înaintea lui plecase Patrel, iar Nichita, cel dintâi. Când ne-a lăsat poetul nu am realizat că aveam la mine acest document, care devenise o mărturie importantă, întrucât au fost ultimele poze făcute în viața poetului. Pentru unii poate reprezintă ceva anecdotic, dar pentru mine este o comoară de neprețuit.” (Alfredo Padrón)
Scurtă biografie
Alfredo Padrón s-a născut în Cumaná (Venezuela) pe 11 iulie 1957. A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” în perioada cuprinsă între 1977 și 1982, absolvind ca Operator de Film și Televiziune la clasa profesorului Mihai Dimitriu. S–a întors la el în țară, unde a făcut o serie de filme documentare pentru televiziune și a mai participat, tot ca operator, la două filme de lung metraj, după care s-a dedicat exclusiv fotografiei gen “still photography”. În 2017 a părăsit țara datorită schimbărilor politice din Venezuela și trăiește în Santo Domingo (Republica Dominicană) unde, pe lângă proiectele sale personale, desfășoară o intensă activitate universitară, ca profesor de fotografie la Institul Tehnologic (INTEC) și la Școala Internațională de Design (CHAVÓN) din Santo Domingo.
