Zaharia Cușnir: Comoara din podul casei

Am văzut doar câteva sute dintre cele 4000 de negative rămase de la Zaharia Cușnir, dar nici nu e nevoie de mai mult pentru a pune lucrurile la punct, abrupt și sigur: colecția descoperită în 2016 în casa sa natală din Roșietici, Republica Moldova, are anvergură de patrimoniu universal. În primul rând pentru că descrie un timp istoric din care ne vin foarte puține mărturii: anii ’50 – ’60 ai secolului trecut. O perioadă extrem de crudă cu omul de rând, obscură ca informație și care s-a lăsat cu mare greutate documentată tocmai datorită osaturii sale alienante. În al doilea rând pentru valoarea estetică a imaginilor. Și nu e vorba despre faptul că timpul transformă orice fotografie veche în artă, ci despre importanța lor ca antropologie culturală, despre modalitatea de execuție, despre indiscutabila lor valoare documentară. Să le luăm pe rând.

Antropologie socio-culturală

Tipar conștient sau nu, portretele singulare sau de grup ale lui Zaharia Cușnir sunt un adevărat studiu al omului ca ființă socio-culturală. Fotograful descrie raporturile în care se află acesta cu timpul în care trăiește și cum acesta din urmă modelează viața personajelor. Lucru vizibil în îmbrăcăminte, atitudine, atmosferă. Uitat cumva de autoritățile Basarabiei sovietizate, Zaharia Cușnir fotografiază liber aproape tot ce ține de ritmul universului rural: nunți, înmormântări, hore, praznice, diverse alte ceremonii (plecatul tinerilor la armată, de exemplu), decorul fiind curtea, grădina, strada, câmpul, locul de muncă, școala. Parcă nemulțumit de tristețea din ochii unora dintre ei, le pune în mână câte-o floare sau o frunză.

O seamă de detalii vin și completeaza fascinant tabloul acelei perioade: o fotografie în care pare că s-a ratat focusul arată trei fete aliniate cuminți în plan secund, în timp ce în prim-plan, blurați, stau părinții lor, fapt care vorbește despre ierarhii și respect. Într-un alt cadru, o tânără altfel îngrijit îmbrăcată poartă ca recuzită o servietă colectivistă ponosită, iar în grupul colindătorilor de Sărbători și-a găsit locul și o mască de gaze, probabil rămășiță a celui de-Al Doilea Război Mondial. Doi feciori și un bărbat, prinși parcă într-o frăție simbolică au pantalonii în dreptul gleznelor strânși cu cleme, semn al mijlocului de locomoție cel mai utilizat și accesibil la acea vreme: bicicleta. Cușme, chipie, cizme, pantaloni soldățești, vorbesc despre aerul cazon din imaginile lui Zaharia Cușnir. Aproape fiecare imagine oferă informații esențiale despre comunitatea în care a trăit fotograful, ca și despre relațiile interdependente dintre om și timpul său.

Modalitate de execuție

Izbește la Zaharia Cușnir consecvența interesului, voit sau accidental, pentru un plan secund, aflat pentru privitor și exeget pe același palier al importanței ca și prim-planul. Geografia scenelor e nemaiîntâlnită până acum la o asemenea scară, modalitatea de execuție a imaginilor fiind cel puțin neobișnuită: cineva strică mereu armonia cadrului, dar îl și face mai viu. Atenția privitorului e mereu deturnată de câte-un personaj sau mai multe care se ițesc sau trec de-a binelea prin cadru, formând instantaneu un alt centru vizual. Multe dintre imaginile lui Zaharia Cușnir au măcar doi centri vizuali. Primul se află în locul în care conștient îl plasează fotograful: centrul fotografiei, personajele care pozează. De acolo vine fluxul uzual de informație către privitor și acesta ar trebui socotit principalul furnizor de date. Există însă și un plan secund prin care se perindă tot felul de chipuri, cel puțin la fel de important ca prim-planul. Uneori acest raport se și inversează: cazul imaginii cu părinții blurați și fetele în focus clar, în plan secund. Sau fotografia în care e surprinsă o familie obișnuită, tata, mama, fiica cea mică între ei, fiica cea mare, dar în spate, încadrată ca într-un tablou, stă cuminte și oarecum stingheră o altă femeie. Prezent atât de des, planul secund nu pare deloc a fi o coincidență, ci mai degrabă o caracteristică distinctivă.

Energia radiază în fotografia lui Zaharia Cușnir nu doar din centrul imaginii, ci și din spate, din margini sau din diferite alte puncte ale cadrului, răsturnând percepția sau intensificând-o. Putem asemui acele zone din cadru cu ”punctum”-ul din terminologia critică, rodul unui hazard uneori, alteori conștient plasat și bine strunit la Zaharia Cușnir. Cel mai bine se poate exemplifica acest lucru cu imaginea de cover a materialului de față, cu cei doi miri în centrul fotografiei, cadru care ne atrage la modul general, dar fără a ne surprinde sau emoționa profund. Atenția în cadru ne este furată, în schimb, de cele trei mogâldețe din stânga, perfect aliniate una în spatele celeilalte; acolo este zona care incită mai mult și care ”dezechilibrează” compozițional și energetic scena. Moment de-o ingenuitate necăutată, întâmplător, în consecință greu sau imposibil de controlat de către fotograf.

Într-o altă imagine ne este arătat un muncitor, după îmbrăcăminte, în spatele căruia stă agățată o realitate fabricată, un tablou proletcultist, vârf de lance al propagandei vizuale din acea vreme. Realitatea nefabricată și detaliul profund prozaic se află sub piciorul drept al personajului, sub forma unei cărămizi care îi susține poziția. Nu se știe dacă e plasată acolo pentru că are un picior mai scund (așa pare) sau pentru că terenul este atât de înclinat încât e nevoie de o ajustare, cert este că de acolo vine ”împunsătura” în cadru. Sunt multe asemenea detalii în ”studium”-urile picture-in-picture ale lui Zaharia Cușnir, iar pânza neagră folosită ca fundal nu e doar un simplu artificiu compozițional, ci și preocuparea incipientă pentru o estetică a frumosului. Mai aproape de zilele noastre, Alexander Chekmenev folosește într-unul dintre proiectele sale, același mod de a portretiza, contextualizând suficient încât să implice și alte personaje decât cele urmărite ca subiect.

Valoare documentară

O perioadă aspră și un timp mort pentru istoria fotografiei ar fi doar ele suficiente argumente pentru ca negativele lui Zaharia Cușnir să fie socotite de o valoare documentară neprețuită. La acestea se adaugă însă și criteriul estetic. La atâția ani de la realizarea lor, a privi astăzi imaginile lui Zaharia Cușnir este o experiență cathartică aproape senzorială. Imaginile autentifică o realitate adusă la lumină cu un curaj nebănuit, de o inconștiență vecină cu nebunia. ”Moftul” său, ”pe propria cheltuială”, cum îl socotea familia, rudele și sătenii l-a așezat până la urmă acolo unde îi este locul: în universalitate.

 

Zaharia Cușnir (1912 – 1993)

• născut în 1912, Roșietici, Republica Moldova
• studii: clase primare în Rogojeni, liceu pedagogic la Iași
• ocupații: profesor, fierar, ciurdar, colhoznic, fotograf amator
• website: https://www.zaharia.md/
• pagina Facebook: https://www.facebook.com/cusnirzaharia/

 

”Lumea lui Zaharia”

• Editura Cartier, Chișinău, 2017
• dimensiuni: 210 x 210mm
• pagini: 208
• 204 fotografii alb-negru
• stoc epuizat

 

Povestea negativelor

Povestea începe în primăvara anului 2016. Victor Galușca, student la Academia de Arte din Chișinău, sosește în Roșietici pentru filmul său documentar despre depopularea satelor din Republica Moldova. Pe lângă multe alte locuințe părăsite, la o anume adresă îl așteaptă casa lui Zaharia Cușnir. Când intră în curte, nu știe că această vizită îi va marca destinul. Nelocuită de 23 de ani, rămasă fără uși și ferestre, casa oferă o priveliște tristă. Înăuntru, la cheremul vântului și a ploilor, Victor descoperă pe jos 15 negative.

Se întoarce peste o săptămână și mai găsește cinci în același loc. Își dă seama că ele cad din pod, urcă rapid și, împrăștiate prin tot podul printre gunoaie, îl așteaptă o comoară: 4000 de negative, 6x6cm, aflate într-o stare mai mică sau mai mare de degradare. Le adună cu emoție pe toate și se întoarce la Chișinău, unde le arată profesorului său de fotografie, Nicolae Pojoga. Acesta își dă seama că e vorba despre o colecție deosebită, dar n-are cum să realizeze încă pe deplin dimensiunea la care se petrec lucrurile.

Se reîntorc la Roșietici, mai găsesc câteva, plus alte documente despre viața fotografului. Cer permisiunea fiicei lui Zaharia Cușnir, care trăiește încă în sat, pentru a administra întreaga arhivă. Revin la Chișinău și încep procesul delicat de curățare și indexare a întregii colecții. Odată ce realitatea este developată, numele lui Zaharia Cușnir intră în istoria fotografiei.

În trei ani și jumătate, se pune pe picioare un website dedicat, se editează o carte, se organizează expoziții cu fotografiile sale, una la Muzeul de Arte din Chișinău, alte trei în România, iar publicațiile de profil din mai multe țări ale lumii se îngrămădesc să publice imaginile. Și lucrurile sunt abia la început pentru că arhiva permite abordarea mai multor direcții în fotografia sa. Pentru arhiva online îi ajută Nadejda Cerviskaia (manager de proiect) și Ramin Mazur, fotojurnalistul care scanează negativele.

 

Scurtă biografie

Zaharia Cușnir este ultimul născut într-o familie cu 16 copii din satul Roșietici, raionul Florești, Republica Moldova. Urmează studiile primare în satul vecin, Rogojeni, unde va și lucra un an ca dascăl după ocupația sovietică, iar apoi pleacă la Iași la Liceul Pedagogic. Mai târziu ajunge să facă munci în colhoz: ”scos piatră, săpat pământ înghețat, cărat lut, stricat zid, mânat vite”. Sătenii și-l amintesc ca fiind o vreme fierar. Face și pușcărie pentru că se opune colectivizării.

Fotografia o învață de la un nepot de-al său venit din armată. Și pentru că acesta locuia în alt sat, își împart teritoriul, Zaharia urmând să fotografieze în localitățile din jurul satului natal: Cașunca, Rogojeni, Țâra, Ghindești și Cenușa. Primele imagini le face în anul 1955. Urmează aproape 20 de ani de fotografie, până în 1973. Din această perioadă datează cele 4000 de negative descoperite în podul casei sale.

 

Experiențe traumatizante

Se focusează în cea mai mare parte pe portrete, dar participă la toate evenimentele din viața satului. Fotografiază pe bani, la cerere, dar o face și pentru sine, fără niciun scop comercial. Se deplasează cu bicicleta, pe care de multe ori o folosește ca recuzită în imaginile sale și are mereu cu el o pătură neagră pentru fundalul portretelor. Folosește ca aparat foto un Liubitel 2, format mediu, 6x6cm.

Viața sa traversează câteva perioade distincte și total diferite ca orânduire politică: copilăria și-o petrece în Imperiul Țarist, adolescența și tinerețea în România Mare, maturitatea în plin totalitarism sovietic, iar puținii ani ai bătrâneții în soiul de dezgheț politic neclar și irelevant de după 1989. Trece prin toate experiențele traumatizante ale comunismului: sărăcie, foamete, colectivizare forțată, deznaționalizare. Moare în anul 1993 și de atunci casa rămâne nelocuită. Realizată într-o perioadă în care aproape nimeni nu-și asuma riscul de a fotografia oriunde îl tăia capul, imaginile sale sunt consumate astăzi și la nivel estetic, așa cum îi stă bine oricărei arte veritabile. (F.Ș)