Ana Dumitrescu: Acasă la Willy Ronis

În 12 septembrie 2009 se stinge din viață unul dintre marii maeștri ai fotografiei, bun prieten cu Henri Cartier-Bresson și Robert Doisneau. Viața și activitatea lui Willy Ronis se suprapune aproape perfect peste întreg secolul XX. Se naște în 1910 și începe să facă fotografii de la 12 ani. Renunță la activitate abia în 2001 datorită stării precare de sănătate. Willy Ronis este primul fotograf francez care lucrează pentru Life Magazine. Alături de Doisneau, Brassai, Ergy Landau și Illa (Camilla Koffler) face parte din Agenția Rapho, recunoscută pentru fotografia umanistă pe care o promova. În 1953, Edward Steichen îl include în expoziția ”Five french photographers” pe care o organizează la Muzeul de Artă Modernă din New York. Ceilalți patru erau Doisneau, Brassai, Cartier-Bresson și Izis Bidermanas. Doi ani mai târziu este prezentat pe simezele aceleiași instituții newyorkeze în cadrul faimoasei expoziții ”The Family of Man”, al cărei curator este tot Edward Steichen. Lucrările sunt itinerate în 40 de țări ale lumii, fiind vizionate de peste nouă milioane de persoane. Willy Ronis este cunoscut ca fotograful Parisului prin excelență, lucrările sale promovând o viziune pozitivă asupra vieții.

Înainte cu câteva luni de trecerea sa în neființă, Ana Dumitrescu are privilegiul unei conversații cu el. Cele câteva ore petrecute în casa maestrului descoperă un om și un artist încă animat de frenezie, incomodat vizibil de timpul prea iute trecător. Premieră pentru media românească și nu numai, textul Anei Dumitrescu developează fragmente inedite din copilăria fotografului, psihanalizanta relație cu părinții, pasiunea nestinsă pentru muzică, perioade despre care Willy Ronis a vorbit foarte puțin sau deloc în interviurile sale. Materialul care urmează se poate constitui într-un document memorabil despre viața și activitatea unuia dintre clasicii fotografiei mondiale. (F.S.)

 

”Februarie, 2009, Paris. Cerul este gri. De trei ani, de când am «întâlnit» fotografia, visez să-l cunosc pe Willy Ronis. Știam că încă trăiește, dar că este foarte în vârstă. Până acum nu am avut curajul să îl abordez. Mă așez în fața calculatorului și îi caut numele în Pagini aurii, cât mai e timp, dar fără mari speranțe. Surpriză plăcută, găsesc un Willy Ronis în arodismentul 20. Îmi iau inima în dinți și îl sun pe maestru. Îmi răspunde menajera și îmi spune că dl. Ronis este în dializă. Ca de obicei, lunea, miercurea și vinerea, aveam să aflu mai apoi. Un pic dezamăgită, închid telefonul și sun a doua zi. Și, în sfârșit, îi aud vocea la telefon. Decidem să ne întâlnim. În ciuda vârstei sale înaintate, îmi răspunde clar și precis. Înainte de a confirma o oră și o dată își consultă întâi programul și momentele libere trecute în agendă.

 

Întâlnirea

Sosește ziua Z, sun la interfonul său. Niciun răspuns. Iritată, după o jumătate de oră mă duc la cafeneaua din colț și încerc să-l sun de pe mobil. După mai multe apeluri, îmi răspunde. Mă simt ușurată, după ce mă gândisem la ce poate fi mai rău. Mă bucur să-l aud. Îmi spune că este acasă și că mă așteaptă.

Când am ajuns în fața sa m-am simțit ca un copil. Nu doar că și-a trăit secolul, dar l-a și imortalizat. Sunt în fața unuia dintre cei mai mari maeștri ai fotografiei, o legendă vie, prieten cu Cartier-Bresson și Robert Doisneau. Din păcate, în acea zi, Willy Ronis nu era în cea mai bună formă. În plus, era extrem de ocupat cu trierea unor fotografii. Era animat de un fel de frenezie, se grăbea, agasat de timpul care trece prea repede, mai ales de puținul timp care i-a mai rămas. Mi-a dat o întâlnire telefonică. Un pic dezamăgită, am plecat. Câteva zile mai târziu îl sun, după cum discutasem. Îmi spune să-l vizitez. Iau rapid metroul și duc.

Era la biroul său, nu se mai ridica. De altfel, îmi cere să închid ușa de la intrare, pe care o lasă adeseori deschisă. A fost o întâlnire bună de data asta. I-am pus întrebări și apoi, pe durata discuției, a început să vorbească. Întâi despre fotografiile sale. Am lăsat la alegerea sa evenimentele despre care a dorit să-mi vorbească.

 

Lucrările sale

Am adus în discuție câteva fotografii, prima imagine pe care o alesesem fiind «Viticultorul din Cavignac». Această fotografie o cunoaște toată lumea, cel puțin datorită unui mic bistro dintr-un cartier parizian, dar o găsim în orice cafenea demnă de acest nume din Panam (Panam este o altă titulatură a Parisului – n.n.).

Povestea fotografiei este foarte simplă. Începe în timpul unei mese de familie din vara anului 1945. La masă se servește vin. Socrul lui Willy Ronis îi cere părerea și viitorul mare artist îi spune că i se pare excelent. Socrul tocmai trebuia să treacă să vadă un viticultor. Ca orice fotograf bun, Willy Ronis nu pleacă nicăieri fără aparatul său. Odată ajunși la viticultor, Ronis îl găsește cu un pahar în mână. Așa l-a imortalizat, în această postură, înainte să ciocnească un pahar cu el.

Una dintre imaginile mele preferate, datorită emoției pe care o degajă, este cea a minerului la fereastră, fotografie făcută la Lens, în nordul Franței, în 1951. Această fotografie exprimă o mare tristețe, un moment puternic, văzut cu toată pudoarea de care Ronis știa să dea dovadă. Imaginea este captată discret, din spatele ferestrei. În acea zi, îmi povestește Willy Ronis, fusese invitat de un amic să facă un reportaj despre mine.

Acest miner era prietenul unui bun prieten al său. Suferea de silicoză. Fotografia este făcută la el acasă. Bărbatul avea 47 de ani, nu mai mânca, era devastat, îmi spune maestrul. A murit la câteva zile după ce a fost făcută fotografia.

 

Zavatta și lumea circului

Imaginea cu Achille Zavatta înconjurat de familie rămâne o fotografie istorică, emblematică. Lumea circului este o lume veselă, vizuală, deseori fotografiată. Și totuși, această imagine reprezintă un grup de oameni aflat într-un loc inedit pentru niște circari: în pat. Lucrarea face parte dintr-o comandă (o carte nepublicată până la urmă – n.n.) despre Zavatta și lumea circului. Willy Ronis povestește că Zavatta era o persoană șarmantă. De altfel cei doi s-au și împrietenit. Acesta din urmă i-a spus că duminică dimineața se reunește întreaga familie pentru o mică sesiune muzicală. Așa a fost realizată această fotografie pe care o alesesem, fără să cunosc importanța acordată de marele fotograf simbolisticii muzicii în fotografie.

Willy Ronis mi-a vorbit și despre Menilmontant și Belleville. Nu este originar din acel cartier. Un prieten al său pictor i l-a arătat. Se îndrăgostește de cartier la fel cum se indrăgostește și de o altă descoperire: motocicleta. De acolo își cumpără una germană de ocazie, Zundapp, cu care va umbla prin Paris, drumurile sale ducându-l până la Ardèche și Vivarais (regiune din sudul Franței – n.n.). Fotograful păstrează amintiri frumoase din aceste zone. Mi-a vorbit apoi și despre casa lui de la Gordes, de soția sa pe care a surprins-o în timp ce se spăla (lucrarea «Le nu provensal», 1949 – n.n.). Faimosul nud provensal nu este doar o lucrare magnifică, ci și punctul de vedere al unui soț indrăgostit de soția sa. Din fericire, artistul nu era prea gelos, transformându-și astfel iubita într-o operă de artă. Willy Ronis confirmă cu această imagine două teorii: arta este nemuritoare și iubirea la fel.

 

Aparate foto și fotografi

Conversația alunecă la un moment dat și spre aparatele sale de fotografiat. Mulți știu deja că aparatul mitic al lui Ronis este Rolleiflex-ul, aparatul foto al anilor ’30 – ’50. A utilizat și un aparat de tip Foca, e care-l considera cel de-al treilea său ochi, cu mai multe obiective O.P.L. (Optic Precision Lavallois – n.n.), de la OPLAR 2,8 cm la 20 cm. Le prefera pe cele de 2,8 cm și 5,0 cm. Era foarte satisfăcut de obiectivele sale. Avea trei aparate: unul cu film alb-negru, altul color și un altul pentru cazuri de urgență… În 1980 a trecut la un Pentax cu două obiective: unul de 28-50mm șu unul de 75-150mm. Acesta a fost ultimul său aparat foto până în 2001, moment în care a încetat să mai facă fotografii pentru că avea dificultăți în a se deplasa. «Nu poți face fotografii doar de la fereastră», îmi spune Willy Ronis. Am avut curiozitatea să-l întreb despre aparatele foto digitale. Răspunsul a fost simplu: «Ochiul contează și nu instrumentul, fotograful face fotografia». De altfel, el nu își păstra aparatele, le făcea cadou.

După fotografii și aparate, Willy Ronis trece la fotografi. Preferatul său este marele Henri Cartier-Bresson. «Este ochiul secolului, cel mai bun din toate timpurile», afirmă Willy Ronis, admirându-l nu doar pentru imensul său talent, ci și pentru longevitatea sa profesională. Printre favoriți se numără și Bill Brandt, fotograf și fotojurnalist englez născut în 1904 și mort în 1983, și Jacques-Henri Lartigue, fotograf și pictor francez născut în 1894 și mort în 1986.

Îmi povestește mai apoi și despre primele colective de fotografi pe care le-a cunoscut: printre ele, «Dreptunghiul», unul dintre cele mai valoroase, format din șase sau șapte fotografi, dar care s-a dizolvat imediat după începerea celui de-al doilea război mondial.

 

Pasiunea pentru muzică

Încet-încet, trecând de la un eveniment la altul, Willy Ronis ajunge să vorbească și despre el, despre copilăria sa, despre tatăl său pe care îl iubea și îl ura în același timp, tată care nu era pentru el decât un mic fotograf de cartier. El a fost însă cel care i-a cumpărat primul aparat de fotografiat, dar nu de la el a moștenit gustul și nici pasiunea pentru imagine, dimpotrivă. Cu toate acestea, îl descrie ca fiind un om bun, generos, pe care l-a iubit mai mult decât pe mama sa. Dar îi reproșează lipsa de cultură, orizontul îngust. El consideră că face fotografie ca un bun artizan. Acest punct de vedere era de neacceptat pentru viitorul mare fotograf. Nu agrea fotografia «artizanală». Mama lui era o femeie rece, distantă, și nu îi oferea afecțiunea de care acesta avea nevoie. L-a admirat, dar l-a și urât. Ea este însă cea care i-a sădit pasiunea vieții sale: muzica. DE altfel, pe biroul său tronează multe CD-uri cu Vivaldi. Muzica este cea care îl menține încă. Chiar dacă fotografia nu mai există, chiar dacă ai săi nu mai există, chiar și atunci când propriul corp nu îl ascultă, muzica începuturilor o aude întotdeauna.

 

Concertul

Își amintește ziua în care mama sa, pianistă, l-a dus la un concert. Este de ajuns să închidem ochii și să ne imaginăm un copil de șapte ani ținându-și mama de mână la un concert. Nu primul concert, căci în lipsa contactului cu oamenii, mama sa îl ducea în mod regulat să asculte muzică. Un anumit concert l-a marcat în profunzimea ființei sale. Copilul de șapte ani se află la circul de iarnă și pentru prima dată în viață aude ceva ce i se pare extraordinar: «Jeux» de Debussy. Nici cuvintele și nici fotografia nu pot transmite astfel de emoții.

Închideți ochii o secundă și ascultați muzica, lăsați-vă purtat cum a făcut-o acest copil în urmă cu atât de mult timp; este – poate – cel mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce lui Willy Ronis. E greu ca acest clișeu să poată fi surprins de cineva dar, într-o anumită măsură, nu este fotografia și un moment invizibil, acel moment în care doar inima poate vedea? Nu este aceasta, în cele din urmă, esența a ceea ce dorim să transmitem prin privirile noastre? Acest copil transportat se simte prost. Îi cere mamei sale să se întoarcă acasă. Efectul muzicii îi produce febră. Această bucată prea avangardistă îl îmbolnăvește efectiv. A delirat o noapte întreagă, atât de mare a fost șocul acestei noutăți muzicale.

 

Repere biografice

Nu sunt singura persoană căreia i s-a confesat. Această amintire l-a bântuit până la sfârșit, una dintre acele amintiri care te urmăresc o viață. Legătura sa cu muzica este aproape oedipiană. Neiubit de mama sa muziciană, el se îndrăgostește de muzică. Iubit de tatăl său fotograf, cu care-i era rușine, și-a consacrat – totuși – viața, fotografiei. Fotografia și muzica, aceastea sunt încă de la începutul vieții sale cele două elemente care îi vor ghida pașii. În cele din urmă, căutarea sa este aceeași: muzica este o fotografie fără imagine, iar fotografia este o simfonie tăcută.

Începând cu acel moment, Willy Ronis se consacră muzicii. Visul său era să studieze la Conservator. Este chemat să facă serviciul militar, dar la întoarcere, în 1932, totul se duce de râpă în jurul lui. Își găsește tatăl bolnav și slăbit, va muri în 1936. Din îndatorire familială începe să se ocupe de magazinul pe care tatăl său îl avea, până în iunie 1936.

Pe 14 iunie 1936 totul se schimbă. Este vorba despre manifestația Frontului Popular. Willy Ronis iese în stradă și își pecetluiește în mod definitiv destinul. Înțelege în cele din urmă că fotografia este sinonimă cu libertatea. Închide magazinul și se lansează în fotografa de reportaj. Și își spune: «Asta este ceea ce vreau să fac».

 

Regrete

În 1937 expune la nivel internațional și colaborează cu diferite reviste. După război începe epoca de aur a fotografiei. Își amintește comezile și marile cereri ale epocii. În 1955 făcuse un reportaj color desre Lyon pentru revista «Science et Vie», un lucru inovator la momentul respectiv. Regretă faptul că astăzi fotografia nu mai e ceea ce fusese. Pentru acel reportaj petrecuse 13 zile pe teren, cazat la un hotel de trei stele și acompaniat de un redactor. Willy Ronis nu este doar un mare fotograf, ci și un mare om, dedicat meseriei sale. Îi pare rău că în ziua de azi fotografii nu mai au aceleași condiții de muncă. «Nu mai este hărtie, nici imagini, publicitatea nu mai plătește paginile», îmi spune. La vârsta de 99 de ani putea încă analiza situația cu claritate.

 

La judecata maestrului

Au trecut deja două ore și noi continuăm să discutăm, Sau, mai bine zis, eu mă las purtată de frumoasa poveste. Simt că obosește. Îi arăt câteva fotografii realizate de mine pentru a avea onoarea părerii sale. Prima reprezintă o scenă cu trei personaje neclare. Și, oroare: Willy Ronis îmi spune că detestă neclaritatea și că trebuie folosită la momentul potrivit. Nu renunț și îi arăt o altă imagine: o aliniere perfectă a patru porumbei în zbor, într-o gară (Brașov – n.n.). Am imensa plăcere de a-l auzi spunând că această imagine îi place mult. Chiar dacă sunt ca fotograf încă în evoluție, chiar dacă perspectiva noastră ca fotografi este diferită, privirea critică a maeștrilor rămâne mereu importantă. Adeseori avem tendința de a uita că nu suntem, la urma urmelor, decât pe linia taților și a colegilor noștri care ne-au deschis drumul de fotograf.

La sfârșitul întrevederii i-am făcut câteva portrete lui Willy Ronis cu aparatul meu digital, dar am scos din geantă și un Holga fluorescent, albastru cu roz și cu galben. Willy Ronis a fost uimit și amuzat și m-a rugat să-i dau aparatul să-l vadă îndeaproape. Era curios să vadă ce fotografii putea face. Singurul meu regret este că nu îi voi mai putea arăta niciodată rezultatul acelui portret care l-a făcut să râdă atât de mult: acum este foarte ocupat să discute despre fotografie cu marele său prieten, Henri Cartier-Bresson.” (Ana Dumitrescu)