In documentarul lui Dan Moruzan, lucrurile esentiale se petrec in surdina: lupta, destin, demnitate, vise sfaramate. Nu razbate nicio voce. Parca s-ar intampla o taina; iti vine sa umbli in varful picioarelor, sa deschizi ochii mari si sa ciulesti urechile… Din cand in cand, franturi de lucruri te izbesc de realitate: fise medicale, radiografii, seringi, perfuzii. O grimasa. Nu asa arata o lista a linistii, e mai degraba un inventar nesuferit al umbletului final prin lume. Exista o demnitate a durerii atat la subiect, cat si la fotograf: niciunul nu poarta masca. Primul isi duce princiar crucea, al doilea face un pas sanitar in spate. Nu invadeaza niciun teritoriu, nu face galagie si nu produce tensiuni inutile in scena. Declanseaza silentios, cu degetele chircite pe buton; observa, ca-ntr-o neasteptata epifanie, sublimarea vietii unui om. (F.S.)
Dan Moruzan
– nascut in Bucuresti, 1967
– licentiat: Facultatea de Energetica Bucuresti
– absolvent al cursurilor de fotografie Universitatea Ioan I. Dalles
– membru fondator al grupului PhotoTeam Romania
– site: www.danmoruzan.ro
”Fotografiile nu au fost gandite sub forma unui proiect. Din ianuarie 2011 pana in vara lui 2012 am asistat, aproape neputinciosi, la dezvoltarea bolii, la degradarea organismului. Diagnosticul de neoplasm faringian neoperabil l-a primit socrul meu aici, in Bucuresti.
Am inceput cautarile după medici, metode, consultatii si medicamente. Tratamentele includ radioterapia si chimioterapia. Acestea, cu un pic de noroc, au avut loc la Spitalul Coltea, intr-o aripa complet renovata. Cate 14 zile la rand, fiecare cu cate o sedinta de radioterapie, in cel mai bun caz. Mai rau era cand programarea era pentru chimioterapie… 17 luni.
Impresionant pentru mine a fost modul cum socrul meu a luptat cu aceasta boala! Un profesor de romana dintr-un sat oltenesc, proaspat iesit la pensie si cu ganduri de vizitat lumea in anii ce trebuiau sa urmeze. Un taran cu facultatea facuta la Cluj, mare iubitor de pamant si copii, care credea in Dumnezeu, dar nu si in popi… Isi dorea tot binele din lume, dar pe primul plan situa familia.
Nu l-am auzit niciodata plangandu-se. De soarta, de boala, de ceilalti. A fost senin pana in ultima zi. Aceasta demnitate m-a uimit si am incercat, modest, s-o onorez cu ajutorul fotografiilor.
Imaginile au fost realizate cu aparatele ce le aveam la indemana: Ricoh GX200, Fuji X100, Rolleiflex si Canon 40D”. (Dan Moruzan)
