Tamas Dezsö: Postfață la o epocă

0

„Notes for an Epilogue” este unul dintre cele mai valoroase proiecte documentare despre România postcomunistă. Construit în cheie umanistă, proiectul se focusează pe comunitățile marginale, pe structurile industriale părăginite și pe efectele acestora asupra satului, individului și culturii tradiționale. Imaginile n-au tăietura aspră a privirii acuzatoare asupra realității crude pe care o experimentăm de câteva decenii. Dimpotrivă. Când privim fotografiile lui Tamas Dezsö, ni se întâmplă ceva: emoția e acolo din plin și e ireductibilă. Nu poate fi nici evitată și nici simplificată. Empatizăm cu personajele și chiar cu obiectele. Fotograful caută omul, povestea, istoria și le găsește. Dacă ar fi să vorbim despre un metalimbaj în proiectul lui Tamas Dezsö care transcende vizualul imediat, atunci acesta ar fi: încărcătura afectivă pe care o declanșează aproape toate cadrele, în special fotografiile portret.

Dincolo de referentul imaginii

Fiecare imagine se distinge de referentul ei. Mai mult, își depășește referentul și trece dincolo de ceea ce putem delimita în mod explicit în cadru. Camera în care doarme netulburat Victor, cu patul vetust, scaunul rămas într-o rână și pălăria aninată de spetează, vorbește consistent despre timp, despre istoria locului și a omului. În cadrele „industriale”, emoția se dizolvă în liniștea formei, a compoziției fără cusur. Cu ”Notes for an Epilogue”, Tamas Dezsö fixează estetic și emoțional o lume pe cale de dispariție. Nu e deloc comod de parcurs proiectul fotografului maghiar pentru simplul motiv că privitorul este ademenit fără veste în ecuația creatorului, iar această implicare nescontată reclamă transpunere, disponibilitate și energie. Parafrazându-l pe Goethe și schimbând paradigma, a vizualiza o imagine bună e aproape la fel de greu cu a o face. În acest punct extrem de apropiat de artist ne duce Tamas Dezsö. Documentarea pentru proiect a durat mai bine de cinci ani de zile, timp în care fotograful a vizitat România de peste 30 de ori. (F.Ș.)

Tamas Dezsö © Balasz GardiTamas Dezsö

  • născut în 1978, Budapesta
  • expoziții personale: SUA, Marea Britanie, Belgia, Grecia, Finlanda, Slovacia, Polonia, Ungaria, Olanda, Mexic, China, Bangladesh etc
  • publicat în Time, The Wall Street Journal, New York Times, Lens Culture, The Independent, The Guardian, Financial Times, Harper’s, British Journal of Photography etc
  • importante premii naționale și internaționale (World Press Photo, Picture of the Year International, Hungarian Press Photographer of the Year etc)
  • website: https://www.tamas-dezso.com/

 

Notes for an Epilogue, coperta. Notes for an Epilogue

  • publicată de Hatje Cantz, 2015
  • eseu și texte de Eszter Szablyár
  • copertă tare, 160 pagini, 69 imagini
  • dimensiuni: 34,5 x 28 cm

 

MOTTO: „În această țară, trebuia să pășim, să mâncăm, să dormim și să iubim cu teamă”. (Herta Müller, romancieră de origine română, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009)

Cea mai severă dictatură din Europa de Est s-a încheiat cu o execuție spectaculoasă în prima zi a Crăciunului 1989. Scena cu execuția grăbită și teatrală a fost transmisă în direct de presa de știri din întreaga lume. Moartea nemiloasă a ucenicului cizmar Nicolae Ceaușescu, împreună cu soția sa, Elena, care îi împărtășea cultul personalității, avea o deosebită importanță simbolică. Eliminarea regimului ceaușist, la putere din 1965 până la Revoluția din 1989, care a urmărit inițial o politică prietenoasă față de Occident, dar care ulterior a devenit izolat în urma rambursării forțate a împrumuturilor occidentale, a lăsat în urmă doar promisiuni de democrație într-o țară complet epuizată, atât intelectual, cât și economic.

„Sentimentul de a fi abandonat”

Revoluția a fixat sarcini serioase societății sărăcite sistematic, în timp ce oportunitatea de a interpreta trecutul s-a deschis simultan cu reconstrucția. Moștenirea apăsătoare a ultimelor decenii include, printre altele, imaginea de ansamblu a zonelor cu fabrici consolidate cu beton armat ca urmare a industrializării agresive și decizia de a elimina satele și a transforma existența rurală, cu tradițiile și modul ei agricol de trai, într-o viață dusă în apartamente și mahalale. Mod de viață caracterizat de rafturile goale ale magazinelor și traumele provocate de raționalizare, cu cozile nesfârșite la alimentele de bază și înfometare. Schimbările politice au pus capăt perioadei terorii intelectuale, precum și a suferinței fizice prelungite infinit. A fost stopată persecuția minorităților etnice și comunităților religioase și poliția secretă stăpânită. Închisorile politice care funcționau ca centre de reeducare sunt închise și ele și este eliminată interzicerea avortului. Cu toate acestea, euforia schimbărilor a fost înlocuită rapid de dezamăgirea și sentimentul de a fi abandonat.

Regiunile-fantomă

România a aderat la UE în 2007, dar șomajul reprezintă astăzi o problemă gravă, la fel ca și migrația, depopularea masivă a satelor și transformarea fostelor zone industriale în regiuni-fantomă. Tradițiile de câteva secole și rămășițele dictaturii comuniste dispar în paralel. Acest dublu aspect este redat de textul și eseul nostru fotografic, bazat pe interviuri și descrieri făcute la fața locului. În timpul celor cinci ani ai proiectului nostru am experimentat constant forța captivantă a momentelor decisive. Clădirile fabriciilor pe care le-am văzut în urmă cu câteva luni nu mai există, iar patul somptuos al lui Nicolae Ceaușescu și toaleta Elenei au dispărut deja din conacul fostului diplomat din sudul României. Păstorii în vârstă și locuitorii satelor, cu care avem încă șansa de a vorbi, sunt ultimii reprezentanți ai unui mod de viață tradițional, care se îngrijește de animale și este aproape de natură, dar și martori, în același timp, ai istoriei fostei dictaturi, clar delimitată încă chiar dacă a trecut atâta timp de atunci.

Amintiri personale

Liniile transportoare ale minelor închise mai pot fi văzute încă în destule locuri. Pe unele clădiri publice au mai rămas fresce gigantice care statuează măreția comunismului, iar câteva stele roșii decolorate încă mai apar pe pereții fabricilor abandonate. Munca noastră la acest proiect se bazează pe propria noastră experiență din trecut. În calitate de copii, amândoi, prin legături de familie, am traversat granița regulat din lumea comunistă ceva mai suportabilă a Ungariei către dictatura mai aspră din România. Cozile sinuoase din fața magazinelor goale de mâncare și frica de zi cu zi reprezintă o parte din amintirile noastre personale. (Tamas Dezsö și Eszter Szablyár, septembrie 2015)

Fabrica din Copșa Mică, 2013

Imediat după căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, lumea-ntreagă află despre Copșa Mică, devenită simbol al orânduirii comuniste bazată pe industrializare forțată. Jurnaliștii sosiți în România sunt șocați când află ceea ce presa comunistă ținuse secret: totul – casele, oamenii, animalele, pădurile învecinate – erau acoperite cu o funingine neagră. Uzinele pe cărbune Carbosina și Sometra, care extrăgeau în principal zinc și plumb, erau funcționale în oraș din anii 1930. După naționalizare, în timpul lui Ceaușescu, au fost aduși aici câteva mii de muncitori, capacitatea fabricilor crescând în mod absurd. Ca rezultat, emisiile de plumb au depășit de o mie de ori limita permisă, la fel cum poluarea cu cadmiu, dioxid de carbon și dioxid de sulf a fost de câteva sute de ori peste maximul admis. Consecințele au fost otrăvirea cu plumb, anumite tulburări congenitale, tumori maligne și creșterea moralității infantile.

Copșa Mică Factory, 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Copșa Mică Factory, 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Animalele care trăiau în sălbăticie au dispărut în mare parte, iar caii domestici nu trăiau mai mult de câțiva ani. Din cauza contaminării solului, legumele și fructele cultivate în zonă nu puteau fi comercializate decât pe piața locală. Salariile muncitorilor erau mai mari decât media pe țară, iar protestele împotriva condițiilor de muncă au fost considerate o crimă împotriva statului. Cu toate acestea, un medic local a trimis un raport detaliat lui Ceaușescu în 1988. Deși medicul a fost amenințat de Securitate, s-a construit un coș de fum înalt de 230 de metri care direcționa gazele otrăvitoare mai sus, în atmosferă; cele mai puțin înalte rețineau poluarea în vale. Fabrica de negru de fum s-a închis în cele din urmă în anul 1993. De la criza mondială din 2008 producția s-a oprit aproape complet la Sometra, care a fost în parte modernizată înainte de a fi cumpărată de un proprietar străin. Potrivit experților, orașul va fi considerat încă zonă periculoasă pentru deceniile care vor urma.

Timofte (Anina), 2013

Fierarul de 44 de ani s-a născut în Moldova și a muncit acolo alături de soția sa până la închiderea fabricii. Mai târziu, după nașterea copilului lor, s-au mutat la Anina, unde crescuse soția lui. În 2006 mina s-a închis, la fel și celelalte fabrici, iar în orașul industrial care prosperase cândva șomajul a devenit o problemă serioasă. Timofte și soția lui locuiesc într-o casă dărăpănată din centrul urbei.

Timofte, Anina, 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Timofte, Anina, 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Împreună cu soția și bebelușul lor de zece luni în brațe, Timofte merge zilnic în pădurea din spatele minei pentru a colecta fierul necesar subzistenței zilnice. Sustragerea metalului găsit în fabricile închise poate fi pedepsită cu închisoarea.

Satul inundat Geamăna, 2011

Sedimetele otrăvitoare acoperă fostul sat de munte Geamăna. O mică parte din turnul Bisericii Greco-Catolice mai poate fi văzut încă. Satul a fost inundat prima dată cu apă în anul 1978 la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Apoi a fost acoperit cu nămol otrăvitor, produs secundar al minei care se deschisese în vecinătatea localității Roșia Poieni. Mina era considerată la acea vreme ca având cel mai mare zăcământ de cupru din Europa. Lăsând foarte puțin timp celor aproape patru sute de familii care trăiau în sat să se mute înainte ca acesta să fie inundat, statul a intrat în posesia caselor și terenurilor din zonă, cu promisiunea că va reloca oamenii într-un loc nou, la zece kilometri distanță de fostele lor locuințe. În cele din urmă, oamenii au primit terenuri la o sută de kilometri de Geamăna și puținii bani cu care s-au ales n-au acoperit nici măcar costurile stabilirii.

The flooded village of Geamăna, 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

The flooded village of Geamăna, 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Între timp, noroiul a acoperit întregul sat, cu casele, școala, biserica și cimitirul, deși locuitorilor li se promisese că mormintele vor fi exhumate. În momentul Revoluției din 1989, 3.000 de oameni lucrau în mina deschisă, care avea un diametru de 800 de metri și producea anual 11.000 de tone de cupru. De-a lungul anilor, substanța a aproximativ 27 de milioane de tone de cupru, periculoasă din cauza conținutului de pirită și cianură, a ajuns în subsol, provocând o catastrofă ecologică în zonă. Astăzi, în satul fără infrastructură mai trăiesc doar câțiva oameni. Unii dintre ei s-au relocat pe dealurile dimprejur, pe măsură ce nămolul și apele otrăvitoare ale lacului creșteau ca nivel.

Fabrică abandonată (în apropiere de Hunedoara), 2011

Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost una dintre cele mai semnificative locații ale industrializării forțate, devenită obsesia lui Ceaușescu. Astăzi producția este oprită complet și uzina este demolată în mare parte. Câteva dintre produsele fabricii, ale cărei două cuptoare au început să fie construite în grădinile fostelor mănăstiri franciscane deschise în 1884, au fost expuse la Expoziția Mondială de la Paris din 1900. Datorită trecutului și dezvoltării continue, Hunedoara a devenit una dintre cetățile industriei comuniste. Populația a crescut rapid: de la 4.800 de locuitori în anii 1930, la 36.000 în 1957 și la 90.000 în anul 1990. Orașul atinge apogeul dezvoltării sale în 1970 când se construiesc case, teatre, stadioane.

Abandoned factory (near Hunedoara), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Abandoned factory (near Hunedoara), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Combinatul, care funcționa cu o tehnologie din ce în ce mai depășită, a început să scadă ca producție în a doua jumătate a anilor 1980. Forța de muncă de 20.000 de muncitori a urbei monoindustriale a scăzut la aproape 800 până în 2011 din cauza disponibilizărilor continue și a pensionării forțate. Majoritatea tinerilor părăsesc orașul din cauza lipsei posibilităților de angajare. Producția de fier brut s-a oprit definitiv în 1999. Pe lângă turnurile Castelului Hunedoara, cele opt coșuri înalte de 90 de metri construite în 1957 au devenit simbolurile orașului. Acum sunt demolate. Centrala electrică, construită și ea în 1957, care a devenit „blestemată” în mitologia orașului, a fost demontată pe o perioadă de șapte ani. Până astăzi, aproape toate clădirile din vasta zonă indistrială au dispărut.

Cal de căruță (în apropiere de Silvașu de Sus), 2011

Un cal de tracțiune care obișnuiește să tragă căruțe își așteaptă proprietarul în dimineața geroasă a iernii. Din 2008, când caii și căruțele au interdicție pe drumurile principale pentru o mai mare siguranță a circulației, cabalinele pot ajuta cel mai mult la arat.

Cart horse (near Silvașu de Sus), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Cart horse (near Silvașu de Sus), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Pentru o perioadă lungă de timp, în agricultură au fost folosiți boii ca animale de povară. În ultima sută de ani însă au fost folosiți și caii. În primele trei decenii ale comunismului, câteva mii de cai au fost sacrificați și înlocuiți de tractoare.

Costică (Muntele Mare), 2012

Costică s-a născut în Bistra, Maramureș, într-o familie de fermieri. A avut zece frați și a terminat patru ani de școală elementară. Încă din copilărie a urcat pe munte, iar la 16 ani a început să păstorească. Din primăvară până în toamnă el pășunează animalele sale și ale locuitorilor satului pe Muntele Mare pentru bani. La munte, ciobanii trăiesc izolați luni întregi. Le lipsesc condițiile decente de trai, iau apă din pâraie și folosesc lămpi cu kerosen pentru iluminat.

Costică (Muntele Mare), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Costică (Muntele Mare), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Costică petrece restul anului în casa pe care a moștemit-o de la părinți. Sunt aproximativ cinci ore de mers pe jos din vârful muntelui până în satul unde se află familia și gospodăria sa. Din cauza muncii fizice istovitoare, având în vedere și vârsta sa, intenționează să-și petreacă vara următoare în sat. Fiind unul dintre ultimii ciobani montani din regiune, el crede că această activitate, mai mult sau mai puțin nomadă, va înceta în curând să existe, deoarece tinerii nu continuă tradiția.

Anastasia (Livada), 2012

Anastasia Hanc, acum în vârstă de 77 de ani, era tânără când s-a căsătorit la Livada, unde s-a mutat dintr-un sat vecin. Pe lângă creșterea multor bivoli și vite, soțul și familia ei aveau o suprafață mare de pământ pentru cultivat. Mai târziu, în comunism, soțul ei a lucrat la o fabrică de ciment din apropierea Turdei.

Anastasia (Livada), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Anastasia (Livada), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Acasă, Anastasia a îngrijit animalele, a cusut pentru săteni și i-a crescut pe cei doi fii, dintre care unul s-a născut într-o căruță pe drumul spre spital. Tinerii au părăsit acum satul, odinioară dens populat. Fiii ei s-au mutat deja în oraș de aproape 30 de ani. În sat au rămas doar persoanele în vârstă și casele goale și nu mai există oameni care să repare ceea ce nu merge bine. Astăzi au doar un singur purcel și câteva găini pe lângă casă.

Camera întunecată (Sighetu Marmației), 2012

Una dintre cele mai cumplite locuri în care au fost lichidate elemente anticomuniste a fost închisoarea din Sighetu Marmației, la câțiva kilometri de granița cu Ucraina. În anii 1950, câteva sute de foști miniștri, politicieni, membri ai Academiei, lideri religioși, bancheri, majoritatea peste 60 de ani, au fost încarcerați aici. Majoritatea și-au pierdut viața ca urmare a condițiilor inumane. În instituția penală care a devenit cunoscută sub numele de „Închisoarea Miniștrilor”, din cauza deținuților de rang înalt, prizonierii au fost înfometați, torturați și, ca cea mai gravă pedeapsă, închiși în așa-numita Cameră Întunecată.

The Dark Room (Sighetu Marmației), 2012, © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

The Dark Room (Sighetu Marmației), 2012, © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Prizonierii erau dezgoliți și puși în celula rece, umedă și fără ferestre. În timp ce erau închiși, primeau jumătate din rația zilnică de hrană și erau adesea încătușați de inelul de fier din mijlocul celulei. Pentru a le agrava suferința, uneori le era turnată apă rece cu gheață pe podea. Închisoarea a fost închisă definitiv în 1977. Complexul de clădiri pustii și dărăpănate s-a redeschis ca muzeu în 1993, păstrând vie memoria victimelor comunismului.

Vânzători de covoare (Pojorâta), 2012

Un cuplu de țigani din Gheorgheni merge din casă în casă în satele montane din vecinătatea Pojorâtei pentru a vinde covoare fabricate în China și cumpărate în orașul lor natal. Plănuiesc să se întoarcă acasă de Crăciun, fiind plecați de jumătate de an. Vor trăi din banii câștigați din vânzarea covoarelor până la următoarea călătorie.

Carpet sellers (Pojorâta), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Carpet sellers (Pojorâta), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Nu există o altă modalitate de a-și câștiga existența. Modul de viață nomad pentru țiganii care vând lenjerie, căzi din lemn, vase și sculpturi pe care le fac ei înșiși, face parte din cultura lor tradițională de câteva secole.

Ciprian, Ursul Dansator (Sălătruc), 2013

Ciprian, în vârstă de șapte ani, îmbrăcat în piele de urs, este cel mai tânăr membru al unei familii care a transmis tradiția dansului ursului din generație în generație timp de secole. El a primit prima piele de urs la vârsta de un an, dar de atunci a crescut mult. Conform tradiției de origine păgână, veche de peste o mie de ani, păstrată exclusiv în câteva sate din partea de est a României, membrii tineri și bătrâni ai comunității poartă piei de urs la Crăciun și în ziua de Anul Nou astfel încât, însoțiți de toboșari și de cântărețe îmbrăcate în costume populare, să poată dansa prin tot satul. Conform credințelor populare, ceremonia cunoscută în limba română sub numele de „Ursul” își propune să alunge spiritele rele și să le țină la distanță.

Ciprian, the bear dancer (Sălătruc), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Ciprian, the bear dancer (Sălătruc), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Este nevoie de mult timp pentru a face costumul: limba este făcută din lemn, sticla sau plasticul este folosit pentru ochi, iar un inel este atașat la nas. În timpul dansului, un lanț lung este fixat pe inel și urechile ursului sunt decorate cu ciucuri roșii. O piele bine modelată poate fi păstrată zeci de ani, deși are nevoie de o îngrijire atentă. Pe pieile mai rar purtate e presărat tutun pentru a le proteja de molii; după întrebuințare sunt uscate bine, apoi frecate cu ulei. Costumele extrem de valoroase, care pot cântări chiar și 70 de kilograme, sunt de mare prestigiu pentru proprietarii lor. Tatăl lui Ciprian, care este păstrătorul tradiției din Sălătruc, are 14 piei de urs de când sătenii care s-au mutat în străinătate au lăsat mai multe piei în grija lui.

Ileana (Fața Roșie, Bătrâna), 2014

În vârstă de 83 de ani, Ileana Toma s-a născut în micul sat Răchițaua, județul Hunedoara. Tatăl ei era considerat un om bogat, familia avea moșii mari, măcinau făină în propria moară și numărul mare de animale pe care le dețineau, în principal bivoli, erau îngrijite și de Ileana încă de la o vârstă fragedă. Nu toți cei șase frați ai ei puteau frecventa școala și acest lucru era valabil și pentru Ileana. Odată cu naționalizarea, au fost deposedați de tot ce aveau. Mai târziu, în 1958, Ileana s-a căsătorit și s-a mutat într-un sat montan vecin cu Fața Roșie. De atunci locuiește acolo. Bunurile se recoltau încă manual în sat, care trăia în mod tradițional din agricultură și creșterea animalelor; toată lumea făcea potcoave și unelte acasă.

Ileana (Fața Roșie, Bătrâna), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Ileana (Fața Roșie, Bătrâna), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Condițiile de viață nu s-au schimbat prea mult timp de un secol: satul nu este legat la rețeaua electrică sau la apa curentă, astfel încât iluminatul este produs cu ajutorul unui generator. Ileana, care locuiește de una singură de mulți ani, transportă apă într-un bidon de cinci litri de la o fântână aflată la o distanță apreciabilă. Poșta este livrată o dată pe lună, iar pâinea este adusă de două ori pe săptămână în satul în care mai trăiesc doar șapte familii. Astăzi, Ileana mai ține doar câteva găini și câțiva cocoși, culege și usucă ierburile pe care le găsește în apropiere și pune la păstrare pentru iarnă merele pe care le culege vara.

Colină (aproape de Potiond, Harghita), 2013

Populația județului Harghita din Carpații Orientali este implicată în mod tradițional în creșterea animalelor și cultivarea terenurilor. Tăierea copacilor și exploatarea sării reprezintă, de asemenea, o sursă importantă de venit.

Hillside (near Potiond), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Hillside (near Potiond), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Fotografia prezintă o pășune alpină din Pasul Ghimeș, în zori. Denumit după masivul muntos din zonă, județul Harghita a fost înființat prin reforma administrativă a lui Nicolae Ceaușescu din 1968.

Scaun (Ursici), 2013

Fiecare obiect de utilitate este păstrat cu grijă în satele izolate de munte. Cuplul de vârstnici care trăiește din păstorirea și cultivarea terenului revopsește o cameră și scaunul este așezat acolo pentru a se odihni.

Chair (Ursici), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Chair (Ursici), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

A suferit deja mai multe reparații. Vopseaua albastră, despre care se consideră că „închide” spațiul, este preparată acasă din substanțe naturale.

Urs șezând (în apropiere de Zărnești), 2013

Urșii au fost ținuți în condiții crude în multe locuri din România, atât înainte, cât și după 1989. Urșii folosiți în circuri sau ca animale de companie, ținuți în cuști închise, exploatați pentru dans sau legați în fața restaurantelor, erau în mare parte subalimentați sever. Pentru a salva aceste animale, în 2005 a fost construit un adăpost special, Libearty Bear Sanctuary, în munții din apropiere de Zărnești. În aceste zile, peste 70 de urși trăiesc pe cele 70 de hectare de pădure de stejar.

Sitting bear (near Zărnești), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Sitting bear (near Zărnești), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Ursul din fotografie a sosit aici cu fratele său în 2006. Puii în vârstă de doi ani atunci se aflau într-o stare atât de proastă încât a durat aproape cinci ani până când s-au recuperat complet. Deși înainte de 1989 – și chiar și după această perioadă – urșii nu erau considerați animale care să aibă o anumită valoare și care să necesite protecție specială, Ceaușescu a interzis vânătoarea de urși, păstrând doar pentru el privilegiul de a-i vâna.

Fabrică de sodiu (Ocna Mureș), 2012

În 1896 a fost înființată în Ocna Mureș fabrica de sodiu și amoniac „Solvay”, cu capital belgian și german. Zona este renumită pentru vastele sale mine de sare. „Solvay” a produs anual câteva mii de tone de sodă. Având în vedere forța de muncă în expansiune, în 1955 fabrica a construit blocuri pentru muncitorii săi.

Sodium factory (Ocna Mureș), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Sodium factory (Ocna Mureș), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Datorită metodelor de producție, care au devenit din ce în ce mai depășite, subprodusul aruncat în râul Mureș a provocat o poluare severă, iar în anii 1960 peștii intoxicați au fost prinși cu coșul de nuiele. Fabrica a fost vândută în 2001, iar în 2010 închisă din cauza datoriilor acumulate și parțial demolată. Întrucât a fost una dintre cele mai mari unități de producție din regiune, disponibilizările au dus la șomaj sever.

Cor (lângă Abrud), 2012

Moții, cu propriul dialect și obiceiuri, trăiesc în satele mici și izolate din Munții Apuseni și formează un grup etnografic independent. Strămoșilor lor li s-au acordat diverse beneficii pentru a-i încuraja să se stabilească într-o regiune muntoasă neprielnică, care nu putea oferi decât o viață grea. Moții trăiau din minerit, creșterea animalelor, păstorit, tăierea lemnului, spălarea aurului și confecționarea hainelor de blană. Ei și-au adaptat arhitectura la condițiile locului, astfel încât casele și fermele lor risipite prin munți sunt fixate pe versanți și susținute cu grinzi.

Choir (near Abrud), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Choir (near Abrud), 2012 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Fotografia înfățișează un cor de bărbați în costum popular care se îndreaptă spre biserică pentru a participa la un festival local. Aproape fiecare sătuc are propriul cor, parte semnificativă încă în viața comunității.

Barăci (lângă Moisei), 2011

Coasta muntelui în cel mai vechi sat al județului Maramureș, Moisei, ale cărui origini datează din anii 1200, zonă tradițională de păstorire și activități conexe. Rutenilor care locuiesc acolo le-a plăcut să folosească caprele de lemn pentru căpițele de fân, care arată ca un gard mai lung și care sunt mai puțin frecvente în alte regiuni.

Huts (near Moisei), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Huts (near Moisei), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Barăcile sunt destinate depozitării fânului și sunt caracteristice bazinului carpatic. Au o singură încăpere și sunt construite pe pajiști, departe de sat, din scânduri sau șipci. Au acoperișuri solide și uși zăvorâte.

Victor (în apropiere de Geamăna), 2011

Victor Purda, în vârstă de 85 de ani, e unul dintre cei 12 copii ai unei familii care lucra pământul și creștea animale în Geamăna. Astăzi, casa familiei sale, școala la care a urmat și mormintele părinților săi îngropați în curtea bisericii sunt acoperite cu nămolul toxic provenit de la mina de cupru din apropiere. Victor, angajat ca muncitor zilier la început, dar care a lucrat mai apoi în mina de cupru zeci de ani, s-a căsătorit la vârsta de 22 de ani. El și soția sa au crescut opt copii, plecați cu toții din sat în căutarea unor oportunități mai bune de angajare în orașele din apropiere.

Victor (near Geamăna), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Victor (near Geamăna), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Singur acum, Victor folosește o lampă de kerosen pentru iluminat și trage apă dintr-o fântână din apropiere deoarece casa lui nu are electricitate și nici apă curentă. Pentru a-și completa pensia, crește câteva vaci și găini, construiește barăci și face câteva feluri de brânză. O dată pe săptămână merge cu calul și cu căruța în cel mai apropiat oraș, Turda, să cumpere pâine.

Tunel (lângă Barajul Vidraru), 2013

Construcția unei hidrocentrale la Barajul Vidraru, care se dorea a fi un simbol al industrializării, a început sub Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1961, dar succesorul său, Nicolae Ceaușescu, a fost cel care a inaugurat construcția, în 1965. 1,7 milioane de metri cubi de rocă și pământ au fost strămutate, s-au folosit 930.000 de metri cubi de beton și au fost săpate și sablate tuneluri cu o lungime totală de 42 de kilometri, inclusiv cel din imagine. În timpul construcției, care implica tehnologii de vârf, zece mii de muncitori lucrau 10-12 ore pe zi. Douăzeci dintre ei au murit.

Tunnel (near Vidraru Dam), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Tunnel (near Vidraru Dam), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Astăzi, doar câteva mașini și căruțe trec zilnic prin tunel, care nu este iluminat și protejat împotriva pericolului de alunecări de teren decât de o plasă ruginită. Tunelul care duce la Lacul Vidraru a fost creat artificial prin inundarea unui sat strămutat. Securitatea, poliția secretă a României, avea propriul birou pe șantier. Construcția, care la deschiderea sa a fost considerată a noua cea mai mare centrală electrică din lume, este situată la câteva sute de metri deasupra castelului Vlad Țepeș, legendarul Conte Dracula.

Mina de cărbune Lupeni (Valea Jiului), 2014

Cea mai semnificativă demonstrație împotriva sistemului politic înainte de 1989 a avut loc în orașul Lupeni, locul celei mai mari mine de cărbune din România. În regiunea monoindustrială din Valea Jiului, cu o tradiție în extracția cărbunelui de un secol și jumătate, minerii au reacționat la condițiile de viață din ce în ce mai rele cu greva din vara anului 1977. Cei 35.000 de mineri care s-au adunat la Lupeni au fost dispuși să negocieze, dar numai cu Ceaușescu. Întrerupându-și vacanța pe malul mării, Ceaușescu a apărut pe șantier păzit de armată și Securitate. În discursul său, pe care l-a rostit tremurând, a promis totul. Cu toate acestea, a urmat un val de represalii care a durat câteva luni.

Lupeni Coal Mine (Jiu Valley), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Lupeni Coal Mine (Jiu Valley), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Manifestanții au fost convocați în birourile Securității, iar câteva mii de persoane au fost relocate și trimise în închisori și lagăre de muncă. După revoluție, producția a scăzut și închiderea minelor s-a accelerat. Mina din Lupeni funcționează în continuare, deși majoritatea unităților din uzina de preparare a cărbunelui, care apar și în imagine, nu au fost modernizate de pe vremea lui Ceaușescu. Din cauza șomajului ridicat, mulți dintre muncitorii care au fost mutați aici s-au întors în satele lor natale, iar tinerii continuă să părăsească orașul.

​​Cortină (Casa de Cultură, Petroșani), 2014

Casa de Cultură cu o capacitate de 600 de persoane a fost construită în 1966 în piața centrală din Petroșani. Pe scena sa au fost organizate concerte, spectacole de teatru și operă, sărbători locale. Ceaușescu nu a apărut însă niciodată aici întrucât un public de 600 de persoane nu s-a dovedit a fi un public suficient de grandios pentru el.

Curtain (House of Culture, Petroșani), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Curtain (House of Culture, Petroșani), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

În schimb, a ales să țină un discurs pe stadionul din apropiere. Deși foarte rar, spectacolele sunt încă ținute în sala festivă a clădirii care se degradează pe zi ce trece. Cortina de catifea a sălii datează din 1966.

Pădurea cu vâsc (lângă Oradea), 2014

România are astăzi 6,5 milioane de hectare de păduri. Mai multe legi au fost adoptate în legătură cu protecția pădurilor încă din timpul dictaturii ceaușiste. Pădurea, ca bogăție națională, a fost menționată în 1947.

Forest with mistletoe (near Oradea), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Forest with mistletoe (near Oradea), 2014 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Păstrarea, protecția și dezvoltarea pădurilor, precum și tăierea rațională, au fost decretate prin lege în 1987. Tăierile pe scară largă, ilegale, au reprezentat o problemă gravă după 1989.

Păstor (lângă Mediaș), 2013

În lumea țărănească tradițională, un cal era un însoțitor constant. După cum remarcă adesea persoanele în vârstă: „Nu exista altceva decât bărbat și cal”. Oamenii s-au deplasat cu ajutorul cailor, au semănat și au arat cu cai, iar preotul și medicul au ajuns călare în satele izolate. Deși un număr uriaș de cai au căzut victima zeitgeist-ului industrializator al dictaturii, caii încă joacă un rol important în comunitățile rurale.

Shepherd (near Mediaș), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Shepherd (near Mediaș), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Ciobanul din fotografie călărește dimineața devreme spre podiș prin pădurea de lângă Mediaș pentru a hrăni și a adăpa turma de oi care este ținută în țarcuri izolate chiar și iarna.

Colector de fier vechi (lângă Hunedoara), 2011

Combinatul siderurgic din Hunedoara a fost considerat unul dintre cele mai semnificative șantiere ale industrializării forțate. După oprirea aproape completă a producției, majoritatea clădirilor fostei fabrici au fost demolate; rămășițele de fier vechi sunt adunate de către colectorii ilegali de deșeuri.

Scrap Metal Collector (near Hunedoara), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Scrap Metal Collector (near Hunedoara), 2011 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Bărbatul din fotografie a lucrat în fabrică la un moment dat, ca și soția lui. După disponibilizare încearcă să trăiască din vânzarea fierului colectat, ca și alte sute de oameni din oraș, care se luptă cu un șomaj în creștere accentuată.

Nechifor (Ursici), 2013

La vârsta de șapte ani, Nechifor Toncea, acum în vârstă de 90 de ani, a început să străbată munții împreună cu tatăl său și o turmă de câteva sute de oi pentru a învăța păstoritul. Părinții lui nu i-au permis să urmeze școala pentru ca el să rămână cu animalele, dar mai târziu, pe când era în armată, a învățat să citească și să scrie. Nechifor, care s-a căsătorit și s-a mutat în Ursici, un sat montan din județul Hunedoara, era plecat cu turma luni de zile în fiecare an.

Nechifor (Ursici), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

Nechifor (Ursici), 2013 © Tamas Dezsö, Notes for an Epilogue

În acea perioadă, soția sa conducea gospodăria și creștea cei doi copii. Nechifor și soția sa trăiesc încă din creșterea vacilor și a porcilor, iar ferma lor montană mai include o grădină de legume, o livadă și pajiști. E posibil să nu-și întâlnească ani de zile vecinii stabiliți pe versanții munților din apropiere. (Eszter Szablyár)

Share.

Leave A Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

English EN German DE Russian RU Italian IT French FR Romanian RO
error: Continutul este protejat!