Oana Stoian: Ecce Homo

Facem un salt inapoi in timp si ne intoarcem la Geneza prin intermediul fotografiei. E punctul in care se deschid toate posibilitatile de evolutie si toate interpretarile. Omul e inca in pozitie fetala, vulnerabil si pierdut in imensitatea unui vid rece si neguros. Se ridica incet si nesigur, sprijinindu-se in maini, pentru a-si croi povestea. Nu i se vede chipul, e lipsit de identitate, dar istoria a inceput deja sa curga. Oana Stoian apeleaza la metafore vizuale si trece dincolo de fotografie pentru a descrie metamorfoza Omului, in raportarea sa la Univers si la el insusi. Foloseste abstractul si tusa suprarealista ca expresie si manipularea digitala ca tehnica pentru a povesti aventura umana. Fotografa dizolva formele si pare sa conteste capacitatea realitatii de a elucida adevarul. Abstractionismul Oanei Stoian nu e insa o refuzare a realitatii obiective, ci mai degraba o cautare a altor forme de exprimare – diferenta de nuanta majora pentru arta sa. Depaseste figurativul, sfarseste in concept si lasa privitorului posibilitati nesfarsite de interpretare. „Ecce Homo” e istoria concentrata si repetitiva a conditiei umane, prizoniera inconstienta si fericita in pestera lui Platon. (F.S.)

 

Oana Stoian

• nascuta in 1993, Lugoj
• studii: Facultatea de Arta si Design (Foto-Video), Universitatea de Vest, Timisoara
• masterat in Grafica Publicitara
• expozitii personale: Timisoara, Cluj-Napoca, Londra
• finalista la Sony World Photography Awards 2016
• link: https://www.facebook.com/OanaStoianPhotography

 

“«La inceput a fost omul». Acestea au fost cuvintele ce au rasunat in toate colturile universului in Momentul Creatiei. Fascinanta si terifianta fiinta cutreiera de acum golul rece si intunecat dintre dimensiuni. Prin el si odata cu el ia nastere sensul prezentului, al viitorului si al tuturor celor dintre ere. Curiozitatea sa, asemenea universului, va ajunge sa nu poarte limite. Omul cauta neincetat lumina, caci lumina inseamna cunoastere, iar cunoasterea desavarseste creatia. «A stii» si «a face». Acestea sunt scopurile sale intrinseci. In setea sa nestavilita pentru cunoastere, omul nu se teme sa incerce si sa esueze. Initial, omul se lasa orbit de lumina puternica a adevarului.

Ochii sai nu pot patrunde cele mai profunde taine ale lumii in care isi poarta soarta. Cu toate astea, el isi scufunda curajos, stangaci, nestiutor, aproape arogant, fata in lumina, pierzand pentru intaia oara o parte din sine: inocenta sa. Manat de acum in evolutia sa de ispita cunoasterii adevarului, vietii si mortii, omul experimenteaza nemilos chiar pe sine insusi. Dar in acest process al schimbului echivalent, odata cu progresul cunoasterii, omul isi pierde integritatea. Se pierde incet pe sine. Mai intai se deformeaza fizic, apoi psihic. Nebun acum, omul alege sa-si altereze de buna voie simturile, gandurile. Aflandu-se dintr-o data atat de aproape de completitudine, el recunoaste ca pentru a fi desavarsit, trebuie sa faca sacrificiul final, trebuie sa renunte la insasi esenta omului, umanitatea sa, capacitatea de a fi om printre alti oameni. In fata acestei colosale decizii, el nu ezita nici macar o clipa.

Metamorfoza sa in ceea ce de acum va fi numit «Cel ce sta mai presus de Om», ii confera capacitatea creatiei nemarginite. Abia acum intelege ca odata cu trecerea erelor, ii era scris sa ia locul creatorului, iar opera sa ajungand de-a lungul veacurilor sa se purifice de tot ce inseamna artificial, corupt. El devine Facatorul de Lumi, de Sori si Galaxii, cel ce tine un Univers intreg in podul palmei. Cu nepretuita sa creatie strans tinuta la piept, el se trezeste ca dintr-un vis in intuneric, gol si infrigurat. Isi apropie dulcea povara de buze si sopteste: «La inceput a fost omul». Astfel, odiseea evolutiei sale isi gaseste iar inceputul, intr-un perpetuum fara sens pentru oricine altcineva inafara de Omul-Creator.” (Vlad Moraru)