Adrian Capusan: Aseptic

S-a intamplat sa fie acolo; coincidenta e felul divinitatii de a ramane anonima. La Adrian Capusan, intregul este neindoielnic mai mult decat suma partilor. „Saracia” vizuala din Aseptic este, in sine, un rafinament personal, un exercitiu organic si unitar, o observatie fina, fara privire critica. O intimitate sanitara cand plina de haz, cand absurda, cand persiflanta si tragi-comica traverseaza scurta, dar apasata serie de imagini a fotografului. Exista un pattern funciar care-l face pe Adrian Capusan sa faca pozele pe care le face. Eliberate de greutatea contextelor stufoase, lucrurile capata identitate si forta. O conserva este o conserva si nimic altceva nu-i stirbeste autoritatea. Chiar daca pare neinsemnata, nimic n-o impiedica sa rastoarne paradigme. E ceea ce spunea Gandhi odinioara: “In a gentle way, you can shake the world”. (F.S.)

 

“CV-ul meu fotografic nu are repere profesioniste, preocuparea aceasta este urmarea unei nevoi. Nu inseamna ca evadez intr-o alta perspectiva cand imi iau in maini aparatul de fotografiat, este o simpla abordare a familiarului. Nasterea celui de-al doilea baiat al nostru s-a intamplat după un soc prelungit pe parcursul catorva luni, vreme imobila petrecuta de sotia mea prin spitale. Optimismul ne-a fost insa la indemana aproape intotdeauna, un fel de bravada sanatoasa, o sfidare a sortilor exprimati in procentaje nefavorabile. Era oricum o lume complet noua pentru mine, pe care am avut ocazia s-o descos pe indelete in timpul vizitelor zilnice la spital. Asa mi s-a dezvaluit, prin intermediul doctorilor, importanta lumii microscopice din acea dimensiune inchisa, care avea puterea sa schimbe destine. Totul trebuia sa fie aseptic, cand intram incaltam botoseii albastri de plastic, nu aveam voie sa ma asez pe patul sotiei si nici sa zabovesc peste masura. M-am surprins dupa o vreme ca eram atent la tot ceea ce atingeam, la cat de curate imi erau hainele, la ce ganduri aduc cu mine. Cele mai multe fotografii din serie sunt facute in maternitatea din Oradea, in sectia renovata si modernizata, in care mamicile asteapta cu infrigurare deznodamantul povestilor lor complicate.” (Adrian Capusan)

“Atat de aseptic incat ai putea sa faci acelasi set de fotografii in orice alta zi, intr-o alta drama, urmarind o alta asceza tacuta, incolora si inodora. Imaginile sunt precum niste oglinzi mici asezate in spatii in care nu se prevede nicio miscare, nicio boare si niciun personaj, doar un firicel de viata care aluneca timid prin incaperi si coridoare, trece pe la ecograf, prin biroul Maicii Tereza, pe la geamuri si inapoi la sursele intinse in paturi, in freamat abia perceptibil. Tumultul, suferinta si alerta sunt prefacute in fise personale si dosite undeva in spatele cortinei, departe de primele impresii, momentele esentiale ale unei zile care nu se misca, momente omenesti: pranzul, cina, vizita – toate intr-un loc consacrat al suspansului. Iar daca staticul acesta, mai melancolic decat o poveste orientala, te tulbura peste masura (iti provoaca anxietate – în limbajul locului) poti cere o pastila de la cei care fac tot ce le sta in putinta ca sa salveze toate vietile periclitate de voia celui de sus. A celui care vegheaza peste perfuzii, peste neoanele oarbe palpaind si peste madonele de prin saloane.

Asteptarea a fost foarte lunga, in acelasi context curat si neutru, diferit de starile colorate care ma covarseau, de la deznadejdea cumplita de la inceput, pana la victoria miraculoasa de la sfarsitul sederii în locul acela, care ofera cu generozitate un echilibru atunci cand e nevoia mai mare. Se intampla exact ca in pozele seriei aseptice: un calm si un static in spatele caruia se desfasoara drama; timp si spatiu berechet pentru introspectie. Vrand-nevrand iti formezi tabieturi, iti incalzesti supa pe calorifer cam la aceeasi ora in fiecare zi, astepti cu curiozitate vizitatorii colegei de salon si cu nerabdare propriii musafiri, care vin de departe sa-ti aduca o bucatica din viata obisnuita, sa introduca clandestin un petec de culoare pe fundalul pastelat. Descoperi indeletniciri care-ti fac placere sa-ti ocupe timpul cu folos intre mese si vizite, te integrezi in familia provizorie de doctori, asistente si ingrijitoare, care se intereseaza in fiecare zi, cu aceleasi fraze, de starea lucrurilor – repetitiv si reconfortant, cu blandete si participare: ”Cum sunteti astazi? Am venit sa va iau sange!”

Insa dinamica celor descrise mai sus, parti ale vietii spitalicesti, se desfasoara mai curand la nivelul trairilor, in cadrul restrans si conventional rezervat fiecarei persoane, pentru ca o privire din afara, daca nu este cea a unui fotograf empatic, ar surprinde doar nemiscarea – o insiruire rarefiata de tratamente medicale.” (Elena Capusan)