Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

2

Stingheri si lipsiti de orice identitate, dar avand inca scantei de bucurie in priviri, copiii din orfelinatele Romaniei comuniste erau scosi la vedere dupa reguli stricte de dresaj. Lumea nu ii cunostea, parintii ii abandonasera. Niste naluci, rani deschise in subconstientul colectiv. In spatele zambetului lor trist sta realitatea amara a unei istorii mincinoase si agresive. Vasile Dorolti ne ofera un fragment din ceea ce insemnau anii ’80 pentru un fotograf: un simplu clic se putea lasa cu ani grei de temnita. Se facea fotografie adevarata si in acea vreme, dar era pastrata la sertar pentru prieteni si pentru vremuri mai bune. Curajul era acela de a iesi cu ea pe simeze. Putini se aventurau si isi asumau acest risc. Seria lui Vasile Dorolti a fost multipremiata, inclusiv in anii de crunta dictatura. (F.S.)

 

Vasile DoroltiVasile Dorolti

 

 

Cluj, 1980

Ma indrept in pas alert de la Camine catre Facultate. Gandurile imi zboara la ultima diaporama ce trebuie data urgent la Cantarea Romaniei. Am nevoie de doua-trei poze cu politisti, pe vremea aceea se numeau militieni… Cand ajung in intersectie la Croco, renumit bar al studentilor clujeni, multumesc Domnului: doi militieni dirijeaza circulatia. Scot rapid aparatul Practika din geanta si fac doua poze; cu economie, ca filmele dia sunt foarte scumpe… Apoi, o iau alert la picior, sa nu intarzii la cursuri, dar dupa nici trei minute o masina a militiei opreste scrasnind din roti in dreptul meu. Din ea pasesc glont spre mine doi militieni, imi cer imperativ aparatul foto, il deschid si-mi voaleaza filmul. Transpir instantaneu si ma gandesc ca poate raman si fara aparat, dar militienii mi-l inapoiaza fara un cuvant, urca in masina si demareaza in tromba. Cred ca de atunci a inceput sa-mi fie frica…

 

Gherla, 1985

Fac naveta la santier. La cinci scularea, la sase trenul spre santier, la sapte trenul inapoi, la opt ajung acasa. Cand plec, copiii dorm, cand revin, dorm. Orasul e mic, curat, banal. Si totusi, intr-o zi frumoasa de toamna ceva imi atrage atentia: o grupa de copii de gradinita merg in parc la joaca si toti, dar absolut toti, sunt imbracati la fel! Mai sa fie… cum au reusit parintii astia sa le cumpere la toti aceleasi sepcute, aceleasi treninguri, aceiasi pantofiori? Misterul se dezleaga rapid: sunt copiii de la orfelinat, iar eu stau si ma uit lung cum trec strada cuminti, disciplinati, tacuti…

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

Va surprinde daca va spun ca dupa cateva zile treceam prin poarta masiva de lemn intr-o curte interioara larga de secol XVIII sa vizitez “Casa de copii prescolari”? Era seara, dupa cina, cand stiam ca “organele” (directori, administratori etc) nu sunt la serviciu, cand prezente erau doar doua educatoare, prietene de familie. In sala de mese se desfasura o scena de vis: o fetita roscata, cu par castaniu si cu pistrui pe fata de papusa ii dadeea de mancare unui baietel mulatru ce parea facut din ciocolata. Se jucau de-a mama si de-a copilul cuminte si baietelul manca docil tot din farfurie, desi era, practic, la a treia portie… Apoi, afara, intre zidurile inalte ale cladirilor din jur am fost inconjurat de copiii care si-au abandonat mamele de imprumut (in orfelinat, toate educatoarele erau “mame”: Mama Flavia, Mama Ileana etc) si au sarit pe minecu intrebarea: “Tu la cine ai venit? Pe cine vrei sa duci acasa?”

 

Pe ascuns

Se facuse seara. Eram deja usor nesigur pe mine, am scos instinctiv aparatul foto, dragul meu Seagull 6×6, si am tras pe orbecaite ultimele doua cadre de pe film. Fotografiile au iesit subexpuse si subdevelopate, dar chiar si asa aveau un efect de maciuca asupra mea. Era noapte, o ascultam pe Monica Lovinescu la radio si ma uitam ca hipnotizat la cele doua poze spalacite. Apoi, scurt, am stiut ce am de facut. In primul rand m-am milogit doua saptamani la Dan Bracaciu, prietenul meu, sa-mi imprumute un obiectiv Flektogon de 20mm, de neatins pentru mine in perioada aceea, apoi Sorin Sima, care-mi facea coloanele sonore la diaporame a raspuns prompt la rugamintea de a realiza o inregistrare live cu copiii. Basca, s-a prezentat cu un aparat absolut inovator la vremea aceea, un Walkman cu microfon. Am cumparat din shop o caseta audio goala cu o suta de lei, am luat ultimele trei filme ORWO NP22 din frigider si astfel inarmat m-am infiintat din nou in vizita la orfelinat, tot spre seara, si am inceput sa fac fotografii.

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

A urmat apoi un fel de pauza… Eram curios daca voi fi chemat sau nu la explicatii. Casa de copii era vis-a-vis de Comitetul de partid, iar prim-secretarul era mereu prin zona, preocupandu-se sa nu le lipseasca nimic copiilor, in masura in care asa ceva se putea asigura pe vremea aceea… In tot acest rastimp, eu sistematizam materialul. Eram profund revoltat de sumedenia de parinti iresponsabili si de societatea care forta natalitatea cu price pret. Suparat asa, in general, pe lume, am decis sa ies cu fotografiile la rampa, adica la Cantarea Romaniei.

 

Expozitia

Prima expunere a fost la Cluj, la Muzeul de Arta, in cadrul unui salon national organizat de Fotoclubul “U”. Eram membru in juriu, asa ca am expus inafara concursului si fara preselectie, pe cel mai vizibil panou. Am ales o serie de sase fotografii 30x40cm sub titulul “Si totusi, copilaria…” Fara explicatii, fara nicio referinta, am constatat cu placuta surprindere ca toti stiau instinctiv despre ce e vorba. Petrica Mercea, coordonatorul fotoclubului la acea data, m-a felicitat si mi-a povestit cum a reusit sa “scurtcircuiteze” cenzura Comitetului de Educatie si Cultura Socialista, a carui reprezentant vizionase expozitia cu o zi inainte de vernisaj.

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

Am trimis seria si la “Premfoto”, la Oradea. Respectam mult ceea ce facea Fotoclubul “Nufarul” pe vremea aceea si ma bucuram de orice acceptare in salon la ei. Am primit si o mentiune, dar marea mea bucurie a fost reproducerea seriei in catalogul expozitiei, ceea ce era mare lucru in anii optzeci.

 

Diaporama

Etapa urmatoare a fost diaporama. Stiam ca se va numi “Enigmaticii parinti”, dupa piesa muzicala a lui Stefan Hrusca, “Ruga pentru parinti”, pe versuri de Adrian Paunescu. Imi venea ca o manusa. Era un contrapunct si o critica dura la adresa parintilor fara suflet. Mai stiam apoi ca voi insera o parte din inregistrarile live si un final pe piesa “Mother” a lui John Lennon. Dar nu stiam cum sa fac repede si bine diapozitive de pe negativele mele alb-negru. Pana intr-o seara, in care am montat aparatul foto pe sasiul aparatului de marit, am pus veioza langa si am fotocopiat imaginile tip carte postala pe doua filme dia ORWO UK 17. Am developat de urgenta si am chiuit una buna: da, frate, asta e solutia! In tren am inramat diapozitivele si a doua zi eram la Cluj, la Audia, in concurs, cu diaporama “Enigmaticii parinti”. Si toti ma intrebau cum am reusit “acest sepia de exceptie”, iar eu ridicam din umeri: Secret professional, tovarasi, secret professional!”

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

© Vasile Dorolti: Inchisoarea ingerilor

Proiectam din spatele ecranului; Mircea Albu si Petrica Mercea imi faceau semne incurajatoare dupa primele imagini, apoi, discret, un domn inalt si cu mustata intra printre cortine, priveste atent si… dispare. “A fost redactorul-sef de la Nikon News Europa, imi spune Petrica, iti transmite felicitari!” Recunosc ca asta mi-a dat aripi sa continui. Roland Kieffer mi-a trimis mai apoi cadou volumul “Nikon school of photography”, scris de domnia sa. Cei de la Minolta au venit prin ’91 si au scris un articol despre Fotoclubul “U”; intre timp insa eram liberi si subiectul fusese exploatat salbatic de presa de senzatie, iar eu, un simplu amator, ramasesem cu nostalgia.

 

Premiile

Diaporama a avut in toti acesti ani traiectoria ei… Florin Andreescu mi-a facut onoarea de a o introduce intr-un spectacol pe care-l organiza la Ploiesti, la Casa de Cultura a Sindicatelor. Ce misto mi s-a parut toata tarasenia… Auzi… la casa sindicatelor comuniste, unde oamenii muncii platesc bilet sa vada diaporame in care sunt urecheati… Apoi pe la Cantarea Romaniei, ca eram toti si artisti si oameni ai muncii pana in ’89, cand filmul s-a rupt. La faza pe judet a Cantarii Romaniei toate lucrarile mele au fost oprite. Doctorul Iuliu Albini, presedintele filialei Transilvania a Asociatiei Artistilor Fotografi, s-a opus categoric promovarii lor intr-o faza superioara si, in ciuda sustinerii lui Micea Albu, lucrarile au ramas acasa. Eu am dat din umeri… Anul precedent luasem vreo zece premii, fiind printre putinii care participam, in ciuda tuturor piedicilor. Mi se parea normal ca politrucii sa reactioneze asa, dar nu mai imi pasa, deoarece aveam deja un mic proiect personal: “Trei povesti din comunism”, cu scrumbia afumata, cu copiii orfani si cu scufundarea Atlantidei, pe care le puteam prezenta la prieteni. Si, deja, parca nu-mi mai era asa de frica… (Vasile Dorolti)

 

Share.

2 comentarii

  1. maria bruma on

    cutremurator in timpurile de glorie toti stiau de atrocitatile comise au furat copilaria si viitorul a zeci de mii de copii timpul a trecut si toti au uitat a parte unii care au avut puterea sa adune prove si au muncit mult ca sa ne faca sa ne amintim si in primul rind sa ne oblige constinta sa nu uite Complimenti si respect

Lasa un Comentariu

error: Continutul este protejat!
Mai multe despre Cantarea Romaniei, casa de copii, Cluj, comunism, diaporama, diapozitive, dictatura, expozitie, fotografie, Gherla, orfelinate, ORWO
Adrian Capusan: Aseptic

Premiile ZFS 2015

Versus dar impreuna

Închide